Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti. - Isus Hristos
Din repertoriul faptelor neprihănite ale copiilor lui Dumnezeu prima pe care Isus o menționează este caritatea.
Caritatea adevărată presupune o orientare a atenției către ceilalți, mai exact către nevoile lor, în timp ce preocuparea pentru sine și nevoile personale sunt puse deoparte temporar. Este o oportunitate pe care copiii lui Dumnezeu o au de a manifesta generozitatea și bunătatea Tatălui pentru cei din jur.
În rugăciune, însă, atenția celor care înfăptuiesc caritatea se îndreaptă acum către Tatăl de a Cărui generozitate și bunătate depind la rândul lor și ei. Nevoile personale vin în prim plan și acestea cuplate cu conștientizarea dependenței față de Dumnezeu îi umple de smerenie și gratitudine.
Așadar cei ce fac milostenie nu sunt superiori celor care o primesc, deoarece la rândul lor binefăcătorii depind de binefacerile care vin de la Dumnezeu și de la El le primesc. Atât cei ce primesc milostenia cât și cei ce o dăruiesc, cu alte cuvinte, toți oamenii, au nevoie de caritatea lui Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu nu o primesc pentru că o merită ci pentru că în smerenie, recunosc că au nevoie de ea și o cer de la Cel ce poate să le-o dea.
Rugăciunea în viața de credință
Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, ca să fie văzuți de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata.
Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.
Biblia, Matei capitolul 6, versetele 5, 6
Copiii lui Dumnezeu se vor ruga, asta nu încape îndoială. Rugăciunea este o parte importantă a vieții de credință. Ea este printre altele recunoașterea dependenței noastre de bunătatea lui Dumnezeu. Ne rugăm Tatălui ceresc pentru că El ne e superior nouă și e Sursa binecuvântărilor din viața noastră.
Mai mult, când ne rugăm, prosternarea spiritului și (uneori) a trupului nostru înaintea Tatălui în semn de reverență reflectă locul pe care îl avem în familia Lui, acela de fii și fiice supuse voii Lui. În grădina Ghetsimani, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a acceptat în rugăciune voia Tatălui dar a avut libertatea de a-i spune ce și-ar fi dorit și El, anume să nu trebuiască să bea paharul amar al judecății Tatălui. „Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” (Luca 22:42)
Ne plecăm spiritul înaintea Lui pentru că știm că firea pământească e încă în noi și ne dă de furcă mereu. Natura noastră egoistă și urâtă ne umple de rușine și înțelegem că nu merităm bunătatea lui Dumnezeu dar ne închinăm înaintea Lui ca să i-o cerem cu umilință. Când ne aplecăm înaintea lui Dumnezeu în rugăciune vom constata că El ne ridică și ne primește cu dragoste la El.
Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înălța.
Biblia, Iacov, capitolul 4, versetul 10
Așa nu
Ca și caritatea, rugăciunea are potențialul de a fi o faptă neprihănită sau o fațadă care să ascundă fața urâtă a vanității și a gloriei lipsite de valoare.
Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, ca să fie văzuți de oameni.
Adevărat vă spun că și-au luat răsplata.
Isus se adresează tuturor credincioșilor când vorbește despre rugăciuni în acest text, referindu-se la rugăciunile „proseuchomai” (προσεύχομαι) rugăciunile planificate, timpul de închinare și comunicare cu Dumnezeu pe care Îl punem în programul nostru. Acest tip de rugăciuni sunt ca niște ofrande pe care le aducem Tatălui. Ele sunt diferite de rugăciunile „euchomai” care au un caracter spontan, neplanificat.
Așadar, Isus ne îndeamnă să nu ne planificăm să avem timpul personal de închinare și rugăciune înaintea lui Dumnezeu în locuri publice unde putem fi văzuți de oameni.
Este groaznic ce putem face din rugăciune când ne lăsăm conduși de firea noastră care e înfometată după gloria și aprobarea oamenilor. Conduși de firea noastră putem să schimbăm fapte neprihănite care sunt prin definiție acte de glorificare ale lui Dumnezeu în acte de glorificare a propriei persoane. Dumnezeu, care vede în noi motivația din spatele unei rugăciuni menite să impresioneze un public spectator, nu aprobă o astfel de faptă. O astfel de rugăciune nu e o faptă neprihănită ci e o fațadă ce ascunde fața urâtă a mândriei spirituale.
Fățărnicia sau ipocrizia este un păcat. Isus îi îndeamnă pe ucenici să se ferească de păcatul fățărniciei care e ca un aluat în plămădeala curată a familiei lui Dumnezeu. (Luca 12:1) E contagios, ne umflă cu mândrie și se răspândește perfid și repede.
Ce e de făcut să fim protejați în actul rugăciunii de vanitate și fățărnicie, păcate în care copiii lui Dumnezeu pot cădea atât de ușor?
Așa da
Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.
Isus se adresează personal credinciosului. Ofranda rugăciunii este în primul rând un act individual, privat, personal. Tatăl vrea să petreacă timp cu fiecare copil al Său separat, unu la unu. Relația cu Dumnezeu este în primul rând una personală, privată.
Domnul ne învață că e important să planificăm dinainte locul întâlnirii cu Tata. Putem să ne lăsăm inspirați de felul în care Isus practica rugăciunea. El se retrăgea în locuri izolate pentru a petrece timp cu doar cu Tatăl în rugăciune și comuniune. (Luca 5:16) Cuvintele pe i care le adresa Tatălui Său în public erau puține și la subiect.
Cu siguranță în timpul petrecut în rugăciune, comunicarea dintre Isus și Dumnezeu era foarte bogată și deosebită. Din rugăciunile lui David consemnate în cartea Psalmilor putem să ne facem o idee despre conținutul rugăciunilor făcute în intimitate cu Dumnezeu.
Avem ilustrată în exemplul Său perseverența în rugăciune și perseverența în încrederea Lui în Tatăl în grădina Ghetsimani. Înainte să fie arestat, Isus insistă de trei ori în rugăciune dacă e cu putință să fie scutit de paharul judecății pe care urma să îl bea fără să fie vinovat. De trei ori acceptă ca voia Tatălui să se împlinească.
În concluzie
Timpul personal de rugăciune și închinare la Dumnezeu nu este un spectacol. Când ne planificăm acest timp avem nevoie să ne separăm o vreme de familie, prieteni, comunitate ca să ne concentrăm toată atenția pe Tatăl. Închizând ușa la cameră, le arătăm celor din casă că accesul acolo e interzis o vreme și că ceea ce se petrece acolo e secret, privat, intim. Uneori închidem și ochii pentru ca stimulii vizuali care sunt peste tot în jurul nostru să dispară și ei.
Rugăciunea este în primul rând comuniunea tainică, după uși închise, pe care o avem cu Tatăl nostru din ceruri.