Unul din principalele obiective ale Împăratului este ca fiecare cetățean al Împărăției Sale să devină desăvârșit pentru că El Însuși e desăvârșit. (Matei 5:48)
În primul rând, Împăratul este interesat de caracterul lăuntric al cetățenilor Împărăției Lui. Lăuntrul unui om este un secret pentru ceilalți oameni dar e o carte deschisă pentru Dumnezeu. El poate vedea gândurile, motivațiile, fanteziile noastre.
Prin lumina Duhului Sfânt, Domnul ne ajută să identificăm păcatele care se ascund în mintea și inima noastră. De ce?
El este un Dumnezeu sfânt, curat, pur care urăște păcatul, acea anomalie introdusă în lume prin neascultarea oamenilor de porunca Sa. Toată suferința și poluarea creației este o consecință a păcatului și astfel el nu are ce căuta în Împărăția spirituală a lui Dumnezeu. Păcatele trebuiesc curățite și cu ele rădăcinile lor amare care găsesc un pământ fertil în firea noastră pământească.
În al doilea rând, Împăratul e interesat de caracterul vizibil al cetățenilor Lui. El vrea ca oamenii Lui să fie o binecuvântare pentru lumea în care trăiesc, să fie sare și lumină, adică să înfăptuiască fapte neprihănite care îi aduc glorie Tatălui. (Matei 5:16)
Luați seama să nu vă îndepliniți neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei; altminteri, nu veți avea răsplată de la Tatăl vostru, care este în ceruri. Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și în ulițe, ca să fie slăviți de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata. Ci tu, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.
Biblia, Matei capitolul 6, versetele 1-4
Caritatea poate fi o faptă neprihănită
În primul rând, copiii lui Dumnezeu sunt chemați să fie atenți când fac acte de caritate să nu le facă pentru „a fi văzuți de oameni”, adică pentru a fi glorificați de ei.
Luați seama să nu vă îndepliniți neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei; altminteri, nu veți avea răsplată de la Tatăl vostru, care este în ceruri.
Cuvântul tradus în limba română „neprihănirea” este în limba greacă „ἐλεημοσύνη” care înseamnă mai exact „donație, caritate, binefacere, milostenie”.
Actele de caritate sunt o categorie de fapte neprihănite care fac parte din repertoriul neprihănirii vizibile al copiilor lui Dumnezeu. Uneori beneficiarii actelor de caritate sunt chiar vrăjmașii credincioșilor (Matei 5:44).
Așadar, Isus nu pune la îndoială faptul că cetățenii împărăției, copiii lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului în viața lor, devin tot mai generoși, asemănători Tatălui ceresc și vor face acte caritabile. Este de la sine înțeles acest fapt. Isus este preocupat de felul în care această lucrare e pervertită.
Orice binefacere care e făcută de copiii lui Dumnezeu are potențialul de a deveni o faptă neprihănită care e apreciată de Dumnezeu sau o faptă care e apreciată doar de oameni. Ceea ce face diferența este motivația cu care e făcută binefacerea.
Ca milostenia să fie o binecuvântare nu doar pentru beneficiar dar și pentru cel ce o face și astfel să atragă răsplata lui Dumnezeu, ea trebuie făcută pentru a obține aprecierea lui Dumnezeu.
Caritatea poate deveni o mascaradă
Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și în ulițe, ca să fie slăviți de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata.
Isus ne descrie situația în care binefacerea poate să se transforme într-o mascaradă - atunci când ea este în realitate o faptă egoistă dar e prezentată ca o faptă neprihănită. Când filantropia e prezentată în mod public ca un act de glorificare a lui Dumnezeu dar în realitate este făcută pentru auto-promovare și pentru a obține influență asupra oamenilor, Tatăl știe.
Așadar, există pericolul de a perverti caritatea iar copiii lui Dumnezeu nu sunt imuni la acest pericol. Firea pământească din noi este plină de sine, egoistă, vanitoasă, înfumurată, orgolioasă, doritoare de a face impresie. Ea poate să ne inducă să folosim caritatea ca pe o oportunitate de a ne satisface dorința egoistă de glorie personală.
Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora.
Biblia, Filipeni capitolul 2, versetele 3, 4
Îndemnul lui Pavel este pentru credincioși în primul rând. Se întâmplă ca ei să devină total absorbiți de propria persoană, considerând că ei sunt mai buni, mai valoroși decât alți oameni. În mândria lor pot ajunge să înfăptuiască acte de binefacere cu scopul de a obține un folos, un câștig personal, sau pur și simplu de a obține glorie personală.
Adevărat vă spun că și-au luat răsplata.
Gloria care vine de la oameni poate fi satisfăcătoare temporar, dar este o glorie goală (slavă deșartă) care nu ne aduce nici un beneficiu etern. Dumnezeu nu răsplătește astfel de fapte.
Caritatea răsplătită de Dumnezeu
Ci tu, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.
Când aprecierea lui Dumnezeu devine mai importantă
Caritatea e răsplătită de Dumnezeu când e motivată de dorința de a obține aprecierea lui Dumnezeu, nu neapărat aprecierea oamenilor.
Uneori Dumnezeu vrea să facem bine unor oameni care sunt desconsiderați și disprețuiți de majoritatea. Cineva care caută aprecierea oamenilor mai mult decât aprecierea lui Dumnezeu, va încerca să se distanțeze de oportunitatea de binefacere inspirată de Dumnezeu pentru a rămâne în grațiile oamenilor.
Spre exemplu, Isus a făcut bine multor oameni care erau disprețuiți și marginalizați de conducătorii religioși și de comunitatea religioasă a vremii Lui: leproșilor, prostituatelor, vameșilor, oamenilor de alte naționalități etc. El a venit să caute și să îi salveze pe păcătoșii care aveau nevoie de iertare, pe bolnavii care aveau nevoie de vindecare și pe cei pierduți care aveau nevoie să fie găsiți. Dacă ar fi căutat aprecierea oamenilor, mulți nevoiași nu ar fi primit ajutorul Său.
În plus oamenii sunt foarte capricioși și inconsecvenți. Nu putem să ne bazăm pe aprecierea lor deoarece ea poate fi foarte schimbătoare. Într-o zi ei ne pot ridica în slăvi, ca în ziua următoare să ne dea palme.
Să ne aducem aminte de săptămâna de Paști când mulțimea L-a primit pe Isus în Ierusalim ca pe un rege, cu strigăte de bucurie și ramuri de finic. În aceeași săptămână, au strigat în curtea lui Pilat: „Răstignește-L”.
Când toată gloria e dată lui Dumnezeu
Caritatea e răsplătită de Dumnezeu când e intenționat ascunsă de oameni. Deși e făcută în secret, e cunoscută de Dumnezeu.
În acest caz, cei nevoiași care beneficiază de milostenie, vor da slavă lui Dumnezeu care e adevăratul binefăcător.
Tatăl ceresc e Cel ce dăruiește copiilor Lui tot felul de binecuvântări spirituale și materiale. Atunci când sunt generoși și împărtășesc din binecuvântările lor cu cei aflați în nevoie, ei nu fac altceva decât să dăruiască mai departe din ceea ce au primit, având încredere că Dumnezeu va avea grijă de nevoile lor.
În concluzie,
Caritatea este o faptă neprihănită practicată de copiii lui Dumnezeu. Dacă nu sunt atenți, ei o pot perverti.
Dacă binefacerea este făcută pentru auto-promovarea și reclama neprihănirii personale înaintea oamenilor, atunci ea nu este o faptă neprihănită ci ipocrizie sau fățărnicie care e păcat. Fațada ascunde realitatea din spatele ei, așa cum o mască ascunde adevărata față. În acest caz, caritatea e un spectacol menit să creeze impresia că suntem neprihăniți când de fapt suntem plini de vanitate.
Dumnezeu răsplătește binefacerea pe care o facem în ascuns pentru a obține aprecierea Lui și nu aprecierea oamenilor. Când nu cunosc identitatea binefăcătorului lor, beneficiarii carității au toate șansele să îi dea slavă lui Dumnezeu și să se încreadă în El.
Pe lângă faptul că e un act de credință în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, caritatea este un act de închinare la Dumnezeu, de glorificare a Lui. El este Cel care ne dă binecuvântările din care împărtășim cu alții, și El e Cel care ne face neprihăniți; toată gloria e a Lui nu a noastră.