Vremea insingurarii

Astazi, fiecare om tinde sa se instraineze cat mai mult de cei din preajma, cautand in sine tot ce-i poate da viata din plin, si cu toate stradaniile lui, nu numai ca nu izbuteste sa priceapa sensul adevarat al vietii, dar pana la urma ajunge la un fel de sinucidere. In loc sa se cunoasca pe sine si sa desluseasca rostul sau pe lume, ramane un izolat. In veacul nostru societatea se faramiteaza, fiecare om se fereste de ceilalti si-si ascunde avutul, ca pana la urma, sa se instraineze cu totul de ei si sa-i indeparteze din preajma lui. Si cautand sa stranga de unul singur cat mai multe bogatii se gandeste: “Ce puternic sunt, am pe ce ma bizui”. Nu stie, zevzecul, ca pe masura ce strange, se innamoleste tot mai mult intr-o sinucigasa neputinta. Omul s-a invatat sa nu se mai bizuie decat pe mijloacele lui, si, indepartandu-se de obste, a ajuns cu timpul sa nu mai puna nici o nadejde in ajutorul semenilor, sa nu mai creada in oameni, nici in omenire, sa tremure numai de teama ca s-ar putea cumva irosi agoniseala lui si drepturile pe care si le-a castigat. Pretutindeni, in ziua de azi, mintea sceptica a omului a inceput sa nu-si mai dea seama ca adevarata chezasie a vietii nu poate fi dobandita numai prin straduintele lui, oricat s-ar osteni de unul singur, ca pentru asta trebuie ca toti oamenii sa se straduiasca impreuna, cu puteri unite. 

F.M. Dostoievski – Fratii Karamazov