Cand imi aduc aminte de tatal meu imi vine sa zambesc. Obisnuiam sa-l imbratisez de fiecare data cand ne revedeam si intotdeauna, dupa imbratisare, il sarutam pe amandoi obrajii. Imi raspundea cu un zambet cald si fericit.
Mi-am inchis ochii si am retrait momentul de imbratsire inca odata, de data asta cu lacrimi in ochi si cu sufletul greu. Tatal meu a murit de doua zile. Il tot imbratisez in gand si nu-mi vine sa-l las sa plece nicaieri. Azi insa el merge pe ultimul lui drum pe Pamant. Si-a sfarsit alergarea si acum tarana se intoarce in tarana din care a venit.
Tatal meu a fost insa mai mult decat tarana care azi se intoarce acasa. Zambetul lui luminos venea mai de departe decat obrajii si iubirea lui este vie in mine.
Da, sunt trist si mi-e dor de el. E imposibil de descris haul care s-a deschis in sufletul meu cand am auzit la telefon ca “s-a dus”. Langa hau insa, se ridica incet, un munte – un munte de amintiri frumoase lasate de un om la fel de frumos. Amintiri care rasar ca niste flori cu miros imbietor si care acopera muntele si-l fac verde si odihnitor.
Te iubesc, tatal meu. Nu ne vom vedea probabil pentru multa vreme dar Cerul e un loc fascinant si sunt sigur ca revederea noastra va fi superba.
La revedere Pamfil.