Într-o dimineață, când m-am oprit în parcarea unei cafenele, am văzut o mașină cu un abțibild lipit pe geamul din spate pe care scria: Famous enough. Tradus în română, ar veni: „suficient de faimos”.
Am zâmbit. N-am idee a cui e mașina, dar asta face abțibildul și mai interesant. Dupa ce am plecat de la cafenea, am rămas însă cu ideea asta în minte.
Trăim într-o lume care ne spune mereu că nu suntem niciodată de ajuns. Nu suntem destul de văzuți, destul de apreciați, destul de influenți; nu suntem destul de slabi sau destul de grași, destul de informați sau suficient de talentați.
Suntem parcă într-o competiție invizibilă în care încercăm să fim măcar puțin mai cunoscuți, puțin mai buni sau puțin mai... decât cel de lângă noi. Și mi se pare că nu se întâmplă doar în societate, se întâmplă în familie și, din nefericire, și în biserici.
Tocmai de aceea, mesajul de pe geamul acelei mașini mi s-a părut atât de eliberator: fiecare dintre noi este deja suficient de faimos.
Concluzia unei vieți
Aseară citeam cu familia din cartea 1 Împărați, o istorie scurtă a domnitorilor din regatul de nord al Israelului. Unul dintre împărați, Zimri, a domnit șapte zile. Omri, doisprezece ani. Ahab, fiul lui Omri, douăzeci și doi. Când Biblia le face însă rezumatul vieții, menționează sec: „a făcut ce este rău înaintea Domnului” (1 Împărați 16).
Omri a cumpărat un deal și a zidit cetatea Samaria. Probabil ca ar fi avut multe de spus despre ce a însemnat asta pentru el și cât de mult a contat din punct de vedere strategic pentru regatul de nord.
In Biblie, însă, după ce e amintită această realizare, ni se mai spune că Omri a făcut mai mult rău decât toți cei care domniseră înaintea lui.
Probabil că, dacă l-ai fi întrebat pe Omri cum și-ar descrie domnia și cum ar fi vrut să fie ținut minte, ar fi menționat realizările sale importante și moștenirea pe care a lăsat-o generațiilor viitoare. Sigur ar fi menționat cetatea Samaria.
Privind la acești împărați, mi-am dat seama că singura caracterizare care contează la finalul unei vieți e cea pe care o face Dumnezeu. La capătul drumului, nu va conta câți oameni ne-au știut numele pe acest pământ, câți urmăritori am avut pe social media sau câți au fost impresionați de realizările noastre.
Și, în ce ma privește, mi-aș dori ca, la trecerea în veșnicie, când ma voi intâlni față in fața cu Domnul și Mântuitorul meu, sa aud aceste cuvinte dulci: „Bine, rob bun și credincios... intră în bucuria stăpânului tău” (Matei 25:21).
O pauză de la alergare
A spune că sunt „suficient de faimos” nu înseamnă însă să-mi trăiesc viața în mediocritate, să renunț la a face lucrurile cum trebuie și să nu-mi mai pese de cei din jurul meu. Înseamnă, de fapt, să-mi schimb motivația - în loc să caut o slavă deșartă și goală, să caut ca rezultatul muncii și eforturilor mele să-i determine pe oameni să-L slăvească pe Dumnezeu.
Refocalizarea asta va schimba radical nu doar felul în care muncesc, ci și atitudinea mea față de muncă și de cei din jur. Când nu mai sunt obsedat să fiu lăudat și apreciat, încep să observ calitățile și eforturile colegilor mei și îmi este mult mai ușor să-i încurajez și să fiu o influență pozitivă.
De asemenea, îmi va fi mai ușor să pun sapa jos, să mă grăbesc acasă la familie și să mă încred că Dumnezeu va purta de grijă atunci când caut mai întâi Împărăția Sa.
Îmi ajunge
„M-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc”, scrie apostolul Pavel bisericii din Filipi. Îmi place foarte mult ideea asta - m-am deprins. Pavel a avut parte de vremuri îmbelșugate, dar și de vremuri în care n-a avut ce mânca. S-a deprins, adică s-a învățat prin practică să fie mulțumitor în ambele cazuri (Filipeni 4:11-13).
Adică Pavel ne spune, într-un fel, că „e suficient de faimos pentru lumea asta și e mulțumitor cu ce are”. În orice împrejurare.
Mi-ar plăcea și mie să pot spune asta - să nu mi se pară că mi se datorează ceva și să-l fiu mulțumitor lui Dumnezeu pentru toate lucrurile pe care le îngăduie în viața mea.



