Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție spirituală, superioară lumii făcute din materie, o împărăție eternă.
E o realitate care există printre noi, iar Isus a venit să ne lumineze mintea, să ne deschidă ochii minții ca să o percepem. (Ioan 1:9)Toți oamenii au parte la un moment dat de chemarea de a face parte din Împărăție și răspunsul lor la această chemare va determina destinul lor veșnic.
Dintre toți oamenii, săracii în duh au acces în Împărăție (Matei 5:3) și prin credință ei primesc viața duhovnicească din belșug, viața cu Dumnezeu.
Fiind în Împărăție, supuși Împăratului, încrezători în El, săracii în duh sunt transformați în copii ai lui Dumnezeu, moștenitori ai pământului și ai cerului.
E o poziție plină de demnitate și o stare binecuvântată în care se află copiii lui Dumnezeu în acest statut spiritual. Lumina Duhului Sfânt coboară în ei și astfel ei devin luminițe în întunericul acestei lumi. Ei sunt cei prin care Împărăția invizibilă a lui Dumnezeu devine vizibilă în lume.
Isus se adresează lor în Predica de pe Munte prin trei metafore: sarea, lumina și cetatea așezată pe munte, pentru a-i instrui cum să facă vizibilă Împărăția invizibilă a lui Dumnezeu sau cum să se poarte în lume care, deocamdată, e un teritoriu întunecat, un loc în care corupția și păcatul sunt la loc de cinste.
Metafora sării
Sarea conservă alimentele, oprind degradarea și putrezirea lor iar în plus, dă gust bun mâncării. În cantități mici, sarea accentuează gustul dulce, reduce gustul amar al cafelei și face din gustul acru al murăturilor un gust extrem de satisfăcător. În pământ, sărurile bogate în magneziu fertilizează pământul.
Sarea poate să fie murdărită iar când e plină de impurități, ea nu mai este folositoare. Nu doar nu mai poate fi folosită în mâncare, în plus, ea strică pământul fertil, omorând culturile.
Isus folosește metafora sării pentru a ilustra rolul copiilor lui Dumnezeu în lume.
Voi sunteți sarea pământului. Dar, dacă sarea își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară și călcată în picioare de oameni.
Biblia, Matei capitolul 5, versetul 13
Așa cum sarea conservă oprind degradarea și corupția produsă de păcat, în lume, copiii lui Dumnezeu acționează ca agenți de conservare ai locului în care sunt puși de Dumnezeu.
„Omul sfințește locul” spune un binecunoscut proverb românesc. Omul care sfințește locul este omul transformat de Dumnezeu, și o face prin exemplul personal în primul rând, prin comportamentul său, prin cuvintele sale, prin acțiunile sale.
Caracterul omului transformat de Dumnezeu descris de Isus în prima parte a predicii Sale, în fericiri, este în contrast vădit cu aroganța, egoismul, competiția agresivă, imoralitatea, cruzimea, răutatea, ura, violența, conflictul de care lumea căzută în păcat este plină. Pe tot parcursul vieții lor pământești, copiii lui Dumnezeu se golesc de toate aceste rele care fac parte din firea lor pământească și se lasă umpluți de Duhul Sfânt cu caracterul Său divin.
O viață curată
Caracterul Duhului Sfânt în viața copiilor lui Dumnezeu este invizibil la fel cum e sarea în bucate. Ceea ce dă în vileag prezența sării este gustul bun al mâncării. Tot așa, copiii lui Dumnezeu prin viața lor curată izvorâtă din Duhul Sfânt fac viața pe pământ posibilă.
Ferice de omul care se teme de Domnul și care are o mare plăcere pentru poruncile Lui! Sămânța lui va fi puternică pe pământ; neamul oamenilor fără prihană va fi binecuvântat. (Psalmul 112:1, 2)
O societate fără copiii lui Dumnezeu în mijlocul ei este sortită pieirii. Știm ce s-a întâmplat cu Sodoma și Gomora atunci când Lot, omul neprihănit al lui Dumnezeu care locuia în acele locuri a fost scos afară de acolo.
Să ne aducem aminte de oamenii neprihăniți din Biblie care au fost sare în generația lor în locul păcătos în care Dumnezeu a îngăduit ca ei să trăiască. Să ne aducem aminte de Iosif, Daniel și prietenii săi, de Abigail și Estera, oameni având înțelepciunea lui Dumnezeu, bărbați și femei care s-au încrezut în Domnul și prin acțiunile și cuvintele lor inspirate au ținut în frâu răspândirea răului.
Ce trist este atunci când oameni care au început bine cu Dumnezeu în misiunea lor de a fi un stăvilar împotriva răului au făcut compromisuri, au lăsat păcatul să facă ravagii în viața lor, și astfel au ajuns să fie dați la o parte de Dumnezeu și de oameni.
Metafora luminii și a cetății
Lumina alungă întunericul, scoate la iveală lucruri ascunse, ne ajută să ne orientăm în spațiu; ne dă claritate.
Isus folosește metafora luminii pentru a ilustra cum pot copiii lui Dumnezeu să-și împlinească rolul de stăvilar al răului în lume.
Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.
Biblia, Matei capitolul 5, versetele 14-16
Copiii lui Dumnezeu dau la o parte întunericul păcatului din lumea noastră și acționează ca o barieră împotriva răului prin faptele lor bune pe care le fac în folosul semenilor lor.
Caracterul transformat al copiilor de Dumnezeu este invizibil, la fel cum e sarea în bucate, dar se manifestă prin faptele bune vizibile ca o lumină în întuneric.
Dumnezeu definește faptele bune
În primul rând faptele cu adevărat bune sunt faptele care îi motivează pe beneficiarii lor să îi dea slavă lui Dumnezeu.
Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. (Matei 5:16)
Uneori oamenii fac fapte bune ca să primească admirația oamenilor, să fie văzuți și lăudați de ei. Isus spune despre astfel de oameni că nu sunt răsplătiți de Dumnezeu pentru aceste fapte ci laudele oamenilor sunt răsplata lor. De exemplu, ca să fie răsplătită de Dumnezeu, caritatea e făcută în secret, ca oamenii care beneficiază de ajutorul material să nu știe de la cine a venit. (Matei 6:1-4)
În al doilea rând, faptele cu adevărat bune izvorăsc din dragostea supranaturală, dragostea divină, care e rodul (rezultatul) Duhului Sfânt în viața copiilor lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu e turnată prin Duhul Sfânt în viața credincioșilor. (Romani 5:5)
Dacă faptele nu izvorăsc din dragostea divină a Duhului, ele nu contează, sau cum zice Pavel în prima sa epistolă către Corinteni „chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor […] și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic”. (1 Corinteni 13:3)
Lumina Duhului Sfânt
Lumina care a coborât în viața copiilor lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. Nu e Lumina lor ci e Lumina lui Dumnezeu în viața lor. Credincioșii pot să oprească dragostea divină care a fost turnată în inimile lor să se manifeste pentru cei din jur atunci când în loc să se lase conduși de Duhul Sfânt se lasă conduși de firea lor pământească egoistă.
Atât lumina pusă în sfeșnic cât și cetatea așezată pe munte sunt vizibile, disponibile pentru a oferi protecție, speranță, bucurie în lumea asaltată de întuneric și forțele lui. Tot așa copiii lui Dumnezeu lasă iubirea divină a Duhului să se manifeste, să devină vizibilă în viața lor prin fapte bune făcute spre slava lui Dumnezeu.
În concluzie,
Copiii lui Dumnezeu prin caracterul lor transformat de Dumnezeu și prin viața lor pe care cu ajutorul Duhului Sfânt o trăiesc în neprihănire (sare) sunt un stăvilar în calea răului prezent în lumea noastră, sunt o rază de lumină, o binecuvântare (lumină), pentru cei din jur. Ei fac vizibilă și disponibilă Împărăția lui Dumnezeu în împărăția întunericului din lume.
Pentru a rămâne o binecuvântare ei sunt chemați să rămână puri și să lase dragostea divină turnată în inimile lor prin Duhul Sfânt să se manifeste nestingherit ca oamenii să fie atrași la Dumnezeu, în Împărăția Lui, să Îi dea slavă Lui.