Povestea nu e gata
Acum două ierni, dacă mi-ai fi spus că o să joc din nou tenis fără să mă doară nimic, te-aș fi privit cu neîncredere. Atunci simțeam că fiecare pas e o luptă. Luni întregi m-am zbătut cu aceeași întrebare: „Oare azi o să fie mai bine?” Răspunsul a fost mereu nu.
Atunci nu vedeam niciun capăt. Doar durere, oboseală și un fel de ceață care mi-a acoperit orice urmă de speranță. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că povestea mea nu se termină aici, poate l-aș fi crezut cu mintea. Dar nu și cu inima.
Și totuși. Povestea mea nu se terminase.
Citeam zilele trecute cartea lui Iov și m-a lovit un gând simplu: Iov nu a avut acces la primele două capitole.
Noi, ca cititori, știm ce s-a întâmplat în cer. Știm că suferința lui nu a fost o pedeapsă, ci o încercare. Știm că Dumnezeu nu l-a abandonat. Dar Iov? El a stat în cenușă, plin de răni, frământându-se: ce am greșit?
Iov și-a dorit să moară. A blestemat ziua în care s-a născut. A cerut explicații de la Dumnezeu și nu a primit nimic.
Dacă am fi oprit lectura la capitolul 3, sau la capitolul 19, am fi rămas cu imaginea unui om zdrobit. Fără rezolvare. Fără speranță.
Dar cartea nu s-a terminat acolo.
La final, Dumnezeu i s-a arătat. Nu i-a explicat de ce a suferit, dar i-a arătat cine este El. Și cumva, asta a fost de ajuns. Iov s-a pocăit de cuvintele lui pripite, iar Dumnezeu i-a restaurat viața.
Mă gândesc câți dintre noi suntem blocați în capitolul 3 al propriei povești. Vedem doar durerea. Doar întrebările fără răspuns. Și tragem concluzii – despre Dumnezeu, despre noi, despre viitor – din mijlocul furtunii.
Dar povestea noastră nu e gata.
Iosif, vândut de frații lui și aruncat în temniță, nu a știut că va ajunge al doilea după faraon în Egipt. Avraam a așteptat decenii pentru un fiu și nu a văzut cum Dumnezeu își țese planul prin răbdarea lui.
Chiar și Isus. Pe cruce, părăsit și batjocorit. Dacă povestea s-ar fi oprit acolo, am fi rămas cu cea mai mare tragedie din istorie. Dar după trei zile a venit învierea. Și nici învierea nu a fost finalul ci un nou început. Povestea continuă și astăzi.
Noi avem un avantaj pe care Iov nu l-a avut. Dumnezeu ne-a deschis o fereastră către final.
Apocalipsa ne arată ce urmează: un cer nou, un pământ nou, prezența lui Dumnezeu cu noi pentru totdeauna. Fără lacrimi, fără durere, fără moarte. Știm cum se termină povestea. Nu toate detaliile, dar direcția – da.
Poate că această informație nu face ca suferința să fie mai ușor de suportat. Dar ne dă un loc unde să ne ancorăm când valurile sunt prea mari.
Acum, după doi ani, joc din nou tenis. Nu e totul perfect, nu cred că va fi vreodată, nu pe pământul ăsta. Dar am învățat să nu mai trag concluzii în mijlocul cărții vieții mele. Am învățat să las loc pentru ce nu văd încă.
Poate ești și tu într-un loc dificil. Poate te întrebi dacă mai are rost. Poate ai obosit să speri.
Un singur lucru vreau să-ți spun: dacă citești articolul ăsta, povestea ta nu e gata.
„Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică la care ai fost chemat și pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori.”
— 1 Timotei 6:12