Vara asta am fost în Belgia. Hotelul nostru se afla chiar la limita dintre o zonă relativ liniștită și una în care se adunaseră foarte mulți migranți. Legali sau nu, nu știu.
Într-o dimineață ne-am hotărât să mergem pe malul mării și ne-am pornit spre gară pentru a lua trenul. O plimbare scurtă de doar câteva minute. Am văzut că traseul spre stație trece prin zona de migranți dar nu ne-am stresat prea tare. Asta până când a trebuit să trecem pe sub un pasaj și ne-am oprit la intrare - câțiva migranți se certau și au început să se împingă reciproc.
Ne-am uitat puțin de la distanță și ne-am hotărât să nu trecem printre ei. Am ocolit zona și am ajuns la gară mai târziu.
Nu știu cine erau oamenii ăia. Nu știu de unde veneau și nu știu ce credință aveau. Știu doar ceva foarte simplu: am observat că se încinge treaba și am ales un alt drum.
Zilele trecute, când am citit din nou scena din Matei 8, mi-am adus aminte de dimineața aceea din Belgia. Pentru că și acolo este vorba despre un drum pe care oamenii au ajuns să nu-l mai poată folosi.
Un drum periculos
Isus ajunge în ținutul gadarenilor și este întâmpinat de doi oameni care ieșeau dintre morminte, stăpâniți de demoni.
Matei adaugă un detaliu important:
„Erau așa de cumpliți, că nimeni nu putea trece pe drumul acela.”
Violența lor nu îi distrugea doar pe ei. Afecta întreaga comunitate. Drumul exista, dar oamenii nu l-au mai putut folosi. Ceva similar cu experiența noastră din Belgia.
Mai mult ca sigur că localnicii știau foarte bine zona și o evitau. S-au prins că e pericol pe acolo, și că nu prea pot face nimic pentru a rezolva situația, așa că nu le-a rămas altceva de făcut decât să ocolească zona.
Apoi vine Isus.
Și realitatea imposibil de schimbat până în momentul acela, devine doar o amintire neplăcută în doar câteva clipe.
Demonii se tem
E greu să ratezi contrastul din text. Oamenii erau înfricoșați de cei doi îndrăciți, dar demonii care îi posedau erau terifiați de Isus.
„Ce legătură este între noi și Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuiești înainte de vreme?”
Ce ironic - cei care până nu demult erau teroarea comunității din Gadara, Îl roagă și se milogesc de Isus să nu-i pedepsească înainte de vreme. Aleg mai degrabă să posedeze o turmă de porci și apoi să rămână fără trup, decât să fie aruncați în iadul de foc, înainte de vreme.
Isus le dă voie. „Duceți-vă.”
Porcii se aruncă în mare, iar cei doi oameni sunt eliberați. Dintr-odată, lanțurile întunericului care au ținut o zonă întreagă sub frică, dispar fără urmă.
Te-ai aștepta ca povestea să se termine cu bucurie...
Gadarenii și Isus
Păzitorii porcilor dau fuga în cetate și povestesc ce s-a întâmplat.
„Și iată că toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Isus.”
Până aici, reacția pare normală. Tocmai au auzit o veste extraordinară. Doi oameni demonizați care terorizau zona au fost eliberați, iar pericolul dispăruse. În sfârșit, comunitatea gadarenilor nu mai trebuia să evite zona respectivă.
Numai că versetul continuă:
„Și, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ținutul lor.”
Interesant și ciudat. Nu L-au rugat să rămână. Nu I-au adus alți oameni care sufereau pentru a fi vindecați. Nu ni se spune că s-au bucurat pentru cei doi care fuseseră eliberați.
L-au rugat să plece.
Când ne obișnuim cu răul
E tulburător să concepem ideea asta despre oamenii din Gadara.
Oamenii aceia au trăit suficient de mult în vecinătatea pericolului încât au ajuns să-și organizeze viața în jurul lui. Nu puteau trece pe un anumit drum? Îl evitau. Nu-i puteau controla pe cei doi îndrăciți? Stăteau departe de ei.
Asta facem și noi de multe ori. Când nu putem schimba ceva, învățăm să trăim cu acel lucru. Uneori este chiar o formă sănătoasă de protecție. Nu intri într-o situație periculoasă doar pentru a demonstra că nu îți este frică.
Problema apare când ceea ce am învățat să tolerăm începe să ni se pară normal. Răul nu dispare, dar devine familiar. Ajungem să ne adaptăm în jurul lui și, încet, uităm cât de anormal a fost la început.
În ținutul gadarenilor, Isus nu s-a adaptat situației. Nu a ocolit drumul. A schimbat ceea ce ceilalți ajunseseră doar să evite.
Și tocmai Cel care a rezolvat problema a devenit Problema pe care acei oameni nu o mai doreau acolo.
Este greu să nu vezi ironia.
O problemă veche și nouă
Multă vreme am avut impresia că respingerea creștinismului în societatea occidentală este ceva specific epocii noastre.
Și încă mi se pare greu de înțeles.
Creștinismul, atunci când este trăit cu seriozitate, îl cheamă pe om la pace, autocontrol, cinste, muncă, fidelitate și respect față de ceilalți.
Isus îi spune creștinului să-și iubească vrăjmașii, să se roage pentru cei care îl persecută, să nu răspundă răului cu rău, să-l ajute pe cel aflat în nevoie și să nu se răzbune singur.
Sigur, putem să ne uităm în jurul nostru și să vedem oameni care se declară creștini, dar care nu trăiesc conform învățăturilor lui Hristos.
Dar eșecul unora care se pretind creștini nu schimbă învățătura lui Hristos.
Până la urmă, nu este suficient ca un om să-și spună creștin. Isus leagă în mod repetat credința de ascultare, de roade și de o viață care Îl urmează. Dacă respingem în mod constant ceea ce ne-a spus Hristos și nu vrem să trăim sub autoritatea Lui, simpla etichetă de „creștin” nu înseamnă prea mult.
Și de aceea mi se pare ciudat când o cultură începe să privească creștinismul ca pe ceva depășit, incomod sau chiar periculos, în timp ce devine tot mai tolerantă cu idei și comportamente care pot produce exact opusul valorilor pe care pretinde că le dorește.
Credeam că aceasta este una dintre contradicțiile lumii moderne.
Însă pasajul din Matei 8 mi-a reamintit că oamenii L-au respins pe Isus chiar de la început - cu toate că au putut vedea cu ochii lor rezultatul pozitiv și binecuvântarea prezenței Lui.
Au ochi dar nu văd
Avem uneori impresia că oamenii Îl resping pe Dumnezeu doar pentru că nu au suficiente dovezi. Ne spunem că dacă ar vedea o minune, ar crede. Dacă ar vedea un om schimbat, ar înțelege. Dacă ar vedea binele produs de Dumnezeu, L-ar dori și ei.
Dar se pare că nu e chiar așa. Oamenii din Gadara știau cine fuseseră cei doi. Știau că nimeni nu putea trece pe drumul acela, iar acum vedeau că situația s-a schimbat radical. Nu le lipsea dovada că se întâmplase ceva extraordinar. Și totuși L-au rugat să plece.
Am impresia că nu lipsa dovezilor e problema, ci faptul că prezența lui Isus cere o schimbare. El nu vine doar să ne facă viața puțin mai confortabilă. Când îi deschizi ușa lui Isus să intre în viața ta, anumite obiceiuri nu mai pot rămâne neatinse, prioritățile trebuie reordonate, și nu mai poți accepta compromisul în viața ta.
Prezența Lui cere o schimbare la felul în care ne raportăm la bani, la oameni, la adevăr, la păcat, la iertare și la putere. Îl vrem pe Dumnezeu foarte aproape atunci când avem nevoie de ajutor. Întrebarea este cât de aproape Îl vrem atunci când începe să ne schimbe.
Îl vrem pe Isus aproape?
Este ușor să citim povestirea și să judecăm cetatea. Cum au putut să facă asta? Cum au putut vedea doi oameni eliberați de robia demonilor și totuși să-L respingă pe Isus?
Dar întrebarea devine mult mai incomodă dacă o mut de la ei la mine. Există zone din viața mea în care Îl vrem pe Isus aproape doar atâta timp cât nu tulbură prea mult lucrurile? Îi cer ajutorul, dar vreau să păstrez controlul? Îi vreau pacea, dar nu și autoritatea?
În punctul acesta, Matei 8 nu mai este doar despre Gadara de acum două mii de ani. Este și despre noi. Și cred că poate fi și despre societatea modernă.
Putem ajunge să acceptăm lucruri care rănesc oameni, familii și comunități nu pentru că le considerăm bune, ci pentru că am încetat să mai credem că poate să fie și altfel. În schimb, atunci când învățătura lui Hristos cere o schimbare reală, tocmai ea poate începe să ni se pară incomodă.
Poate că astăzi nu-I spunem direct să plece. Îl împingem treptat spre margine. Îl reducem la o credință strict privată, fără dreptul de a ne spune ceva despre felul în care trăim în societate. Păstrăm din învățătura Lui ceea ce se potrivește deja cu valorile noastre și respingem ceea ce ne contrazice.
Nu rostim cuvintele „pleacă din ținutul nostru”. Dar rezultatul este același.
L-au rugat să plece
De aceea mi se pare atât de greu de citit propoziția asta:
„L-au rugat să plece din ținutul lor.”
Și asta după ce doi oameni au fost eliberați și după ce o putere care îi înspăimântase fusese înfrântă.
Și Isus a plecat.
Nu i-a obligat să-L primească. Există ceva serios și periculos în libertatea de a alege. Putem alege prezența Lui, dar putem și să-I spunem că preferăm să rămână la distanță. Iar El nu forțează ușa.
Poate că acesta este avertismentul pe care îl aud eu în Matei 8.
Dumnezeu poate schimba lucruri pe care noi am ajuns să le considerăm imposibil de schimbat. Poate elibera oameni pe care noi i-am abandonat și poate intra în locuri de care noi am învățat doar să ne ferim.
Întrebarea nu este dacă are puterea să o facă. Întrebarea este dacă Îl vrem acolo după ce începe să schimbe lucrurile.
Pentru că este posibil să vrem o lume mai sigură, dar nu pe Hristos. Să vrem pace, dar nu adevărul Lui. Să vrem roadele unei societăți modelate de valorile creștine, dar să nu mai vrem rădăcina din care au crescut.
Locuitorii acelui ținut au avut în fața lor pe Cel care putea schimba ceea ce ei învățaseră să ocolească.
Și L-au rugat să plece.
Mă întreb uneori dacă nu facem și noi același lucru, doar că am găsit moduri mult mai elegante de a o spune.