Functia ambigua a televiziunii

„Mai mult decât orice altă influenţă, mai mult decât şcoala, mai mult chiar decât familia – atitudinile, visurile, preconcepţiile şi pre-condiţiile mele pentru viaţă fuseseră ireversibil formate, la cinci mii cinci sute de mile depărtare de mine, într-un loc numit Hollywood”. David Puttnam – producătorul filmului Carăle de foc

Dovezile arată că ecranul, şi nu energia nucleară, este de fapt forţa definitorie a epocii prezente. Mesajele mediei interactive inventează spaţii proaspete pentru mintea noastră pentru a le explora. Conexiunea noastră cu media creşte. Ce ne rămâne de făcut? Ce putem face oare să facem televizorul mai bun? Televiziunea va deveni ceea ce noi vom face ca ea să devină.

Dacă „privim” cu atenţie televizorul şi notăm motivele pentru care ne uităm la el, trebuie să recunoaştem că televizorul este aşa cum este pentru majorităţii dintre noi ne place să fie aşa. Când spunem oare că urâm televiziunea, n-am putea afirma de fapt, că ne urâm pe noi înşine?

Cum stă televiziunea azi, în faţa noastră, ca acuzat sau ca prieten? Vom încerca să definim ce este televiziunea şi care sunt implicaţiile ei în educaţie în era postmodernă. Apoi vom încerca să audiem televiziunea în dublu rol, cel de prieten şi apoi, cel de duşman, lăsând la urmă hotârârea judecătorească să prezinte soluţiile, ciocanul îl veţi izbi dumneavoastră, cel care citiţi această lucrare, fie cu riscul responsabilităţii, fie cu cel al resemnării.

Postmodernismul, Cuvântul şi Ecranul

Ce este Televiziunea în definitiv? Răspunzând pe tonul uinui elev ascultat la ora de fizică, televiziunea este un sistem electronic pentru a trimite suntete, imagini prin intermediul unui cablu sau prin spaţiu printr-un dispozitive care schimbă lumina şi sunetul în semnale electronice.  Acele semnale electrice sunt recepţionate şi schimbate în lumină (imagini) – care pot fi văzute, şi sunet – care poate fi auzit prin aparatul de recepţie al televizorului.

O definiţie brută ar fi televiziunea aduce imagini în mişcare şi sunete din locuri îndepărtate ale lumii în milioane de case, afaceri, şcoli, etc. Este una din cele mai importante tehnologii ale comunicării. Cuvântul „televiziune” este compus dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă <<departe>>  şi un cuvânt latinesc ce înseamnă <<a vedea>>. Televiziunea înseamnă a vedea departe.

Luând în considerare întrebarea cât de adânc ne-am cufundat într-o societate post-modernă şi totodată într-o cutură post-modernă ar trebui să începem prin a trage liniile unui portret aşa cum este a fost el prezentat de teoreticienii lui de marcă. Majoritatea teoriilor societăţii contemporane atribuie un rol important mediei comunicării de masă, mai ales în era telecomunicaţiilor şi a computerului. Aceasta este evident mai ales în teoria societăţii informaţionale, dar este de asemenea puternică în teoriile post-industrialiste şi în teoriile marxiste a capitalismului târziu.

Pentru majoritatea acestor teoreticieni, la fel cum informaţia informează – oricât de deformată ar fi folosirea ei – aşa media comunicărilor în masă într-adevăr comunică, îndiferent de cât de fără gust ar fi sau oricâte efecte negative ar produce. Postmoderniştii văd efectele mass mediei într-o formă destul de diferită. Pentru ei media astăzi nu mai comunică într-atât cât construieşte. Ea construieşte pentru noi un nou mediu, care cere un altfel de răspuns. Media a creat o nouă „realitate electronică”, îmbibată cu imagini şi simboluri, care au orbit orice sens al unei realităţi obiective din spatele simbolurilor.

În condiţia a ceea ce Jean Baudrillard numeşte „extazul comunicării”, lumea noastră devine pur şi simplu o „simulare”, „generarea prin modele a unui real fără origine sau realitate: un hiper-real.” Este foarte dificil, în această lume a hiper-realului, să distingi imaginarul de real, semnul de referent, adevărul de falsitate. Lumea simulării este o lume a imaginilor, a simulacru. Imagini care ucid realul, întru-un anumit sens nici nu trădează realul, din moment ce doar hiper-realul există. Umberto Eco spunea în unul din  eseurile sale, „imaginaţia americană revendică ceea ce este real, şi pentru a-l obţine trebuie să fabrice falsul absolut”. Astfel în această extraordinară iluzie a realismului creat, există o fuziune a copiei şi a originalului, copia fiind de fapt mai convingătoare decât originalul.

Pentru deconstructivişti, toate revendicările adevărului sunt suspecte şi sunt tratate ca fiind drept vinovate pentru jocurile puterii. Raţiunea, adevărul obiectiv, şi ştiinţa sunt toate provocate. Când tărâmul realului este înghiţit de subiectivitate, principiile morale se evaporă. În loc ca studenţii să înveţe în primul rând din limbaj – din cărţi şi din disciplinele mentale ale cititului şi scrisului – învăţământul se fundamentează pe imagini – ecrane – şi pe creionarea de exeprienţe elaborate şi distractive.În absenţa absolutelor, educaţia postmosernă se concentrează pe tangibil, pe experenţial. Educaţia clasică era orientată mai mult asupra conţinutului decât asupra procesului, şi fiind înrădăcinată în limbaj, eradeschisă ideilor abstracte şi gândirii secvenţiale.

Multimedia, consideră Virilio, „însemnă distrugerea modelului mediatic tradiţional, înfrângerea acestuia. Ecran contra ecran, monitorul computerului casnic contra aparatului de recepţie tv., o înfruntare pentru cucerirea pieţii percepţiei globale. Piaţa iconului mai mult decât a idolului, al cărei control va deschide mâine o nouă eră etică şi estetică”. Virilio atinge aici un aspect important al noilor medii, anume faptul că imaginea vizuală, cvasi-perceptivă, înlocuieşte cuvântul, construcţia ideatică.

Bernard Noel susţine şi el că această domnie a vizualului are consecinţe nefaste: „comunicarea devine o piaţă care face comerţ cu vizibilul, odată ce imaginea este singurul ei produs”. Prin comerţul cu imagini, societatea de comunicare va reuşi ceea ce nici un regim totalitar nu a reuşit să producă prin intermediul ideologiei: o „adeziune naturală”conchide autorul. Caracterul imaginii, poate să producă, desigur, un astfel de efect, dar el nu-i aparţine în mod exclusiv: oricine răsfoieşte o publicaţie poate să vadă prezenţa mult mai accentuată a imaginii în detrimentul textului, aceasta comparativ cu publicaţiile din secolele anterioare. Explozia aceasta a imaginilor poate duce la orbire globală, prin pierderea contactului nemijlocit cu realitatea fizică, cu faptele.

Cartea lui Neil Postman, Amusing Ourselves to Death, este o critică aprigă la adresa televiziunii ca mediu, a cărui conţinut dăunător, pretinde el, este un rezultat al formei sale. Televiziunea, pentru Postman este inextricabil legat de „entertainment” (amuzament) şi este periculoasă atunci când încearcă să devină serioasă. Preocuparea lui Postman este că cultura modernă reduce orice lucru, care anterior Erei televiziunii era sacru şi important, la domeniul amuzamentului. Citează în mod particular, religia, politica, ştirile, sportul, educaţia şi comerţul, sugerând că într-o anumită măsură au fost victimele televiziunii şi că suntem în procesul în care „murim de râs” („amusing ourselves to death”).

Lui, televiziunea îi oferă explicaţia pentru o lume obsedată de imagine în detrimentul conţinutului. El argumentează că televiziunea îşi redă dialogul în imagini, şi nu în cuvinte. „Forma lui lucrează împotriva conţinutului”. Postman ataşează o mare importanţă medium-ului aşa că, „tipografia şi televiziunea nu pot găzdui aceleaşi idei.” El îşi elagă lucrarea de faimosul aforism al lui Marshall McLuhan, „medium-ul este mesajul”. Pe măsură ce argumentaţia continuă, Postman dă dovaă de o anumită reverenţă fată de istoria dintre secolele XVII şi XIX, când America era dominată de cuvântul tipărit. Rezonanţa cuvântului printat a putut fi simţită pretutindeni. Presa a creat un discurs public serios şi raţional.

Critica lui Postman la adresa televiziunii este de fapt convingătoare. Însă nu demonstrează nici că societatea s-a a ajuns la degradara intelectuală pe care o descrie, şi nici că televiziunea are „rezonanţă” îndeajuns pentru a schimba adevărul despre realitatea noastră; că acum noi găsim adevărul la televizor, noua forma de expresie, în acelaşi mod în care anticii ateneeni au găsit adevărul în virtuţile oratoriei. În timp ce medium-ul este într-adevăr important pentru sensul din mesaj, nu există nici o legătură dovedită între un mediu a cărei formă, chipurile promovează doar imagini şi o societate care, chipurile are ca prioritate amuzamentul, în detrimentul discursului serios, politicii şi educaţiei.

De-a lungul istoriei au avut loc câteva tranziţii care au produs schimbări foarte distincte. Prima a fost evoluţia de la o eră a semnelor şi semnalelor, la una a vorbirii şi limbajului. Aceasta a fost urmată de perioada în care s-a dezvoltat scrierea. tranziţia spre tipar a fost mai bruscă şi a condus în cele din urmă la actuala eră, bogată în schimbări rapide în comunicare prin imagini.

În această eră a imaginilor, subiectul nu mai poate fi localizat într-un punct, într-un spaţiu şi stimp absolut, bucurându-se de un amplasament fizic din care să-şi calculeze opţiunile. Dimpotrivă, individul este multiplicat de bazele de date, dispersat de mesajele de pe computer, decontextualizat şi  re-identificat de reclamele de la televizor. Folosind termenul lui Theilard de Chardin „noosferă”, putem spune că suntem aruncaţi în aer – „on air” – dispersaţi în spaţiul social. Individul este imposibil. Nu mai este nici actor şi nici scenarist, doar un terminal al unei reţele. Cum vom putea oare să răscumpărăm individul din această capsulă imagistică şi informaţională?

Televizorul prieten şi/sau duşman?

Înainte de a acuza media, haideţi să recunoştem, cu toţii, că suferim de ceea ce Alvin Toffler în urmă cu duăzeci de ani definea „şocul viitorului”. Suntem copleşiţi de prea multa informaţie şi schimbarea vine înspre noi prea repede ca să o putem „teleghida”. A apărut HDTV care îţi oferă imagini de o acurateţe apropiată de cea a filmului original. Serviciile de televiziune interactivă şi Internetul trancend orice graniţe tribale. Un copil poate face „download” mai multă informaţie de pe Web într-o oră, decât strămoşii noştri ar fi putu învăţa într-o viaţă. Conţinutul mediei poate veni de oriunde de pe planetă. Ar putea fi asta libertatea adevărată?

Unul din modurile în care televizorul şi alte media interactive ne pot deveni apropiaţi este învăţământul la distanţă. O populaţie pe de-a-ntregul educată, credea Jefferson, este cea mai sigură şi de încredere democraţie. Problema lui Postman cu televiziunea este nu că produce amuzament, „ci că amuzamentul este formatul prin care toate experienţele sunt mediate”. Şi totuşi nu omorâţi mesagerul, spune el „Fiecare mediu, ca însăşi limba, face posibil un mod unic de discurs prin asigurarea unei noi orientări pentru gândire, pentru expresie, pentru sensibilitate”.    

Istoria relaţiilor dintre aparatul educativ şi televiziune vine aparent pe filiera incropită din eşecuri şi neînţelegeri. S-ar părea că această luptă se duce între două tabere: încuiaţii (conservatorii) şi dezgheţaţii (modernişti), ultimii putându-se mândri într-o oarecare măsură cu ceva rezultate. Însă aceştia trebuie avertizaţi, şi o face Michael Tardy şi Genevieve Jacquinot: unele programe reproduc metodele de învăţare cele mai simpliste.

Televiziunea şcolară a fost  concepută pentu a fi o televiziune pusă în slujba şcolii, şi nu invers, producţiile ei  de calitate începând abia astăzi să fie recunoscute. În ciuda acestei calităţi a programelor, audienţa a rămas slabă, iar televiziunea şcolară, un element marginal al activităţilor pedagogice (poate cu excepţia vizionării unui film în cadrul orelor de limbă străină).

Miege mentionează câteva experimente de integrare sistematică a documentelor şi programelor audiovizuale în activităţile pedagocice:

Pătrunderea sistemelor de informare în cadrul şcolii: prin recurgerea la emisiuni pregătite special pentruun anumit curs şi difuzat pe canalul de televiziune şcolară, fie prin utilizarea emisiunilor TV (reportaje, dezbateri, etc.) drpet complement sau „ilustrare a cursului”, o practică obişnuită azi.

Apelul la audiovizual ca auxiliar pedagogic, ca prelungire a manualului sau substitut al tablei: utilizarea unor documente concepute special în scop pedagogic (filme destinate învăţării limbilor, planşe de diapozitive, etc.)

Dezvoltarea audiovizualului ca mijloc de exprimare şi de comunicare integrat formării elevilor (iniţierea în mânuirea diferitelor aparate – filmat, înregistrare sunet, pre-montaj – realizarea de reportaje, chiar de materiale ficţionale.

Totuşi două practici de utilizare a audiovizualului au căpătat cel puţin amploare, dacă nu s-au impus: difuzarea de emisiuni TV sub formă de complement al cursurilor; folosirea materialelor audiovizuale în situaţii de curs; activităţile de receptare şi de înţelegere ale imaginii şi sunetului. Lucrurile nu stau chiar pe loc, însă rezultatele sunt slabe comparativ cu ambiţiile etalate a celor care vor să înnoirea domeniului.

DeFleurdiscutând despre socializare, afirmă aceasta a fost studiată din mai multe puncte de vedere. Fiecare dintre perspective este importantă pentru înţelegerea modului în care mass-media (implicit televizorul) contribuie la acest proces. Astfel: antropologii folosesc termenul „enculturare” pentru a denumi procesul de dobândire prin care noii membri ai unei societăţi interiorizează toate ascpectele culturii. Dacă oamenii trec de la o societate la alta şi are loc „resocializarea”, procesul este numit „aculturare”. Mass-media poate juca un rol în instruirea copilului în legătură cu natura ordinii sociale sau imigrantului cu privire la obiceiurile societăţii gazdă. Psihologii tinfd ssă considere socializarea ca fiind modul de a învăţşa să-ţi controlezi instinctele înnăscute. Cercetarea mass-media care se ocupă de descrierea violenţei excesive, a comportamentului sexual deviant, a activităţilor criminale, a drogurilor şi a altor probleme sociale negative, în special deoarece acestea influenţează copiii, este o metodă standard de a încerca să înţelegem influenţele pe termen lung ale mass-media asupra socializării. Sociologii accentuează faptul că socializarea pregăteşte individul pentru participarea la viaţa de grup. Imaginile oamenilor – adevărate, false, distorsionate sau realiste – sunt prezentate în mod repetate în conţinuturile mass media, conţinuturi la care oamenii sunt expuşi zi de zi.

La sfârşitul anilor 1940, staţiile regionale de televiziune au început să trimită prin undele radio semnale electronice numite unde electromagnetice pentru a emite programele televiziunii antenelor de acasă. Astăzi, însă, televiziunea prin transmitere directă, este doar una din alte câteva metode de emisie a televizunii. Majoritatea dintre noi au siteme prin cablu sau fără, iar alţii recepţionează programele prin sitemele sateliţilor. Multe şcoli, universităţi, spitale (din lume) operează pe baza unui sistem de televiziune cu circuit închis care emit programele reţelei lor unice de televizoare. Multe staţii de televiziune, reţele, şi chiar producători au început de curând să transmită programele lor prin web pe Internet.

Poate mulţi suntem de acord cu cartea lui Jerry Mnder, Four Arguments for Elimination of Television. Uitându-te la televizor, acesta îndepărtează cel mai mult experienţele directe, afirmă Mender, înlocuind viaţa adevărată cu realitatea artificială. Televizorul ne spală creierele, înlocuind imaginaţia noastră nativă cu imaginile televizate. De asemenea,  televizorul impune asupra noastră un set de predispoziţii care ne înstrăinează de ceilalţi şi de noi înşine. Şi, televiziunea ne transformă într-o masă de consumatori ca parte a conspiraţiei de a centraliza controlul social. „Dacă avem credinţă în procesele democratice, atunci trebuie de asemnea  să luptăm împotriva a tot ce subminează democraţia.”

Cea mai afişată acuzaţie împotriva televiziunii este următoarea: descrierea violenţei creşte violenţa stradală. Aproape fiecare casă din România are un televizor în casă, unele familii chiar două. Într-un studiu american s-au enunţat următoarele două concluzii: prima, copilul vede la televizor într-un an, în medie, cam 10.000 de scene violente; iar a doua, pe când un copil absolvă liceul, el a văzut deja la televizor aproximativ 18.000 de morţi violente. Acum, cum ne afectează pe noi, individual şi colectiv, toată această mass medie care promovează violenţa? „Urmărirea la televizor violenţa tinde să dezvolte şi să activeze comportamentul agresiv. De asemenea, expunerea repetata la violenţă, sporeşte acceptarea de către noi a violenţei ca pe un mod legitim de a rezolva problemele. Apoi, această acceptare se implementează în psihicul social al copiilor şi al nostru”. De aceea se fac demersuri serioase, atât la nivel naţionalşi de Uniune Europeană, cât şi la nivel mondial. În România există un  Consiliu Naţional al Audio-vizualului care a fost stabili ca orgagnizaţie de sine stătătoare în iulie, 1992. La nivel european, exstă o organizaţie pluralistă EPA – Asociaţia Părinţilor din Europa – fără nici o afiliaţie politică sau religioasă, care lucrează în parteneriat cu educatorii pentru a crea o comunitate educaţională în Europa.  Pe site-ul UE am găsit câteva politici de protecţie a copiilor împotriva materialului care ar putea dăuna psihicului acestora şi care promovat pe Internet şi la televizor.

Daţi-mi voie în cele ce urmează să dau glas şi altor acuzaţii controversate cu privire la televizor. Televiziunea ne fură timpul, având asupra noastră o putere hipnotică, âmpidicânsu-ne să ieşim sau să facem altceva. Televiziunea scurtează durata de atenţie concentrată. De asemenea ne reduce inteligenţa, induce dependenţa şi   nutreşte în noi nelinişti rasiale – „noi suntem mai buni ca ei”.

Decizie

Aşa cum, în secolul al XIX-lea, omul de rând a tebuit să înveţe să citească pentru a folosi ziarul, astăzi oamenii trebuie să se „alfabetizeze”, într-un anumit sens, în ecrane, televizor, computer, pad, etc.Şi tocmai cum sistemul educaţiei publice a fost esenţial pentru ca oamenii să înveţe să citească, la fel este şi sistemul public de educaţie pentru „alfabetizarea” maselor în ştiinţa ecranelor.

Ce s-ar putea argumenta împotriva unor canale ca Discovery, Animal Plannet, National Geographic? Cred totuşi că Postman nu dă îndeajuns credit potenţialului pe care televizorul îl poate oferi în învăţământul de azi. Folosit cum trebuie televizorul poate fi o resursă educaţională pozitivă. Totuşi sunt de acord cu Postman, anume, că părinţii nu ar trebuie să folosească televizorul ca înlocuitor al educaţiei pe care ei sunt datori să le-o dea copiilor lor. Folosirea televizorului pentru copiii din clasele mici în procesul de predare-învăţare este benefică, însă o astfel de metodă în educaţie este mai puţin eficientă când ne referim la studenţi, decât de exemplu, interacţiunea personală cu clasa. De exemplu, să luăm ora de sociologie; folosirea televizorului ca mijloc educaţional subminează scopul principal al sociologiei, studiul interacţiunii sociale între grupuri.

Dacă vrem să fim clienţi deştepţi ai televiziunii, copii şi adulţi deopotrivă, trebuie să fie conştineţi de puterea din reţea. Avem nevoie de „alfabetizare” cu privire la media, de conşţiinţa interactivităţii noastre comune, aşa încât să luăm decizii personale şi comunitare cu privire la audio-vizual pentru sluji cel mai bine, binele. Televizorul este doar încă unul din vehicolele noastre pe care le putem duce oriunde vrem; noi suntem pe locul şoferului.

Cred că o atitudine mai pragmatică, mai modestă se impune. Nu putem reduce efectele negative ale noilor medii, decîât dezvoltându-le efectele pozitive. În felul acesta vom putea înţelege cum ne utem dezvolta odată cu ele fără să ne pierdem pe noi înşine. Eficacitatea televiziunii trebuie pusă în serviciul dezvoltării umane. Utilizarea noilor medii în procesul educaţiei poate reprezenta, cel puţin pentru România, intrarea într-o nouă etapă, superioară a omului. Promisiunile sunt mari, dar nu trebuie să ne negociem identitatea şi adevărurile. Poate că este rezonabil să ne asumăm riscul, să-l confruntăm, şi era să închei cu calea de mijloc, însă afirm: „Vreau să văd chiar mai departe!” (tele-viziune)

Autor: Cristian Lucaci / Prof. de Teologie si Limba&Literatura Engleza la Colegiul Richard Wurmbrand, Iasi