Foamea ascunsă

Omul nu trăiește numai cu pâine…

Tânjirea

Ai simțit vreodată că parcă lipsește acea metaforică „cireașă de pe tort” chiar după o masă ca la mama acasă, sau după un timp plăcut petrecut în familie, sau poate după o plimbare prin natură, o carte bună, o prăjitură apetisantă etc…? (te las pe tine să umpli spațiul gol deasupra punctelor cu o experiență plăcută pe care o preferi).

Toate acele experiențe satisfăcătoare nu au reușit să nimerească fix ceea ce aveai nevoie în acel moment, să umple acel gol care încă e acolo, ascuns în inima ta. S-au apropiat de acel ideal, dar nu l-au atins, încă.

Asemeni mirajului ademenitor care apare la orizontul însetaților care se luptă să supraviețuiască în deșert, el pare foarte aproape și totuși îți scapă printre degete oricât ai încerca să îl atingi. Te cheamă cu o voce mieroasă să mai faci un pas, încă unul și încă unul.

Poate un somn bun sau un film, o petrecere pe terasă, un pahar cu vin, o ciocolată, o plimbare pe la Mall, o distracție, poate ăsta e răspunsul la acea nemulțumire cuibărită în adâncuri care scapă tuturor încercărilor de a fi definită și împlinită. Ce poate fi?

Regele David are o idee despre ce poate fi. Să vedem ce spune el.

Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?

(Biblia, Psalmul 42, versetele 1, 2)

Nu știu despre voi, dar mi se întâmplă uneori să îmi scape un detaliu foarte important și anume că Dumnezeu m-a făcut trup, suflet și spirit nu doar trup.

Mi se întâmplă câteodată să nu conștientizez că așa cum trupul meu are nevoie de hrană, apă, confort și sufletul îmi însetează, înfometează și tânjește după Dumnezeu.

Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă.

[…] Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase, și gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze când mi-aduc aminte de Tine în așternutul meu și când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopții. Căci Tu ești ajutorul meu și sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale.

(Biblia, Psalmul 63, versetele 1 și 5-7)

Sufletul (și chiar trupul, spune David) tânjește, însetează după Dumnezeu, înfometează după El, se bucură atunci când îmi aduc aminte de El, când mă gândesc la El, la ajutorul pe care mi-l dă de multe ori chiar dacă nu îl merit.

Uitarea

Mă identific cu David care spune „când îmi aduc aminte de Tine”, sugerând faptul că El nu se gândea la Domnul tot timpul, poate chiar uita de El uneori așa cum mi se întâmplă și mie mai des decât sunt dispusă să recunosc că uit de nevoia sufletului meu de a fi în comuniune cu Dumnezeu.

Când uit de Domnul mă trezesc căutând satisfacerea acestei nevoi în lucrurile frumoase pe care Dumnezeu mi le dă aici pe pământ și datorită bunătății Lui, nu sunt puține.

Dar lucrurile pământești nu pot satisface nevoia de Dumnezeu. Sufletul și spiritul nu pot fi săturate cu o mâncare bună ca la mama acasă sau cu o ieșire în natură, nici cu o carte bună, nici cu ciocolată, nici cu distracție sau cu o relație romantică ci doar cu acea comuniune specială cu Creatorul nostru.

Confuzia

Alteori mi se întâmplă să confund nevoia de comuniune cu Domnul cu nevoia de confort care rezultă din împlinirea unor nevoi trupești. E o altă greșeală destul de comună, cred, pentru noi oamenii. Și așa ajungem unii dintre noi să ne scufundăm în plasa dependențelor.

Observăm că de câte ori apare acea tânjire în viața noastră care ne produce disconfort emoțional și ne predispune spre anxietate sau depresie, o țigară ajută să atenueze puțin disconfortul, sau o băutură, sau dulciurile, sau televizorul etc, dependențele se manifestă în fel și chip.

O dependență este strigătul de ajutor al sufletului nostru după confortul emoțional pe care doar Dumnezeu ni-l poate da pe deplin.

Comuniunea cu Dumnezeu ne satisface pe deplin sufletele. Noi am fost creați pentru această comuniune, acesta a fost planul lui Dumnezeu de la început. Este în cartea noastră de funcționare: pentru a funcționa la parametri optimi avem nevoie să fim conectați la Dumnezeu.

Deconectarea

Bineînțeles că oamenii care sunt deconectați de la sursa vieții spirituale care e în Dumnezeu trebuie să se mulțumească cu un nivel de bază, lumesc, care are de-a face strict cu nevoile care țin de viața de aici, de pe pământ.

Fiul lui David, Solomon, a experimentat viața la acest nivel și experiența, deși a avut tot ce și-a dorit vreodată un om, l-a lăsat cu un gust amar care l-a făcut să scrie:

O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Ecleziastul, o, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare?

(Biblia, Ecleziastul capitolul 1, versetele 2,3)

Foamea lui Isus

După ce Isus a ținut un post de 40 de zile, în pustie, în punctul cel mai vulnerabil al acestei experiențe, diavolul Îi spune să transforme pietrele în pâine, ca să mănânce. Deși Isus avea o nevoie legitimă de hrană în acel moment, Isus nu ascultă de el și îi spune:

„Este scris: ‘Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.’”

(Biblia, Matei capitolul 4 versetul 4)

Ca om, Isus a știut pe propria piele ce a însemnat foamea. El face o distincție între foamea trupului și foamea sufletului. Ambele sunt importante și chiar El ne învață să cerem pâinea cea de toate zilele de la Dumnezeu (nu a avut nevoie de sugestiile diavolului despre cum să o obțină).

Așadar, Isus nu desființează nevoia trupului, nu o minimizează dar ne aduce în atenție o foame mult mai importantă care trebuie satisfăcută, foamea pentru Cuvântul lui Dumnezeu care există în fiecare din noi.

Să recapitulăm: foamea după Dumnezeu e reală, e la fel de reală ca și foamea pentru hrană pe care o simțim în fiecare zi, cel puțin de trei ori pe zi. Ea e ascunsă după perdeaua trupului nostru de aceea ne vine ușor să nu o conștientizăm, să uităm de ea sau să o confundăm cu alte nevoi.

Dar așa cum avem nevoie de hrană avem nevoie de Dumnezeu.

Dacă ne facem timp să mâncăm, de ce nu ne-am face timp să citim Cuvântul lui Dumnezeu, să medităm la ce ne spune El, să Îi răspundem la rândul nostru, în rugăciune, să ne aducem aminte tot ce face El în viața noastră. Sufletul nostru e însetat și înfometat după Dumnezeu.