Falsa smerenie

Când Dumnezeu te cheamă, nu da înapoi

Mi s-a întâmplat, mai demult, să fiu întrebat într-un grup mic dacă vreau să spun eu rugăciunea cu voce tare. Am refuzat imediat: „Nu, nu, mai bine altcineva. Nu cred că sunt cel mai potrivit.”

A sunat frumos. A sunat smerit. Dar eu știam ce era în spatele răspunsului. Nu era smerenie. Era frică. Iar frica îmbrăcată în haine de smerenie seamănă destul de bine cu lucrul real, până te uiți mai atent.

Azi dimineață am recitit povestea lui Saul și mi-am adus aminte de episodul de mai sus.

Smerenia adevărată

Când Samuel îl întâlnește prima oară pe Saul și îi spune că Dumnezeu l-a ales rege peste Israel, reacția lui este de uimire și modestie: „Oare nu sunt eu beniamit, din una dintre cele mai mici seminții ale lui Israel? Și familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminția lui Beniamin?” (1 Samuel 9:21).

Așa arată smerenia adevărată: un om se uită la sine cu ochi cinstiți și nu-și dă aere. Nu se preface că merită mai mult decât merită.

Când vine însă ziua încoronării publice, când Samuel adună poporul ca să-l prezinte pe rege, Saul nu e de găsit. Îl caută, se roagă, întreabă unde este. Iar Domnul le răspunde: „S-a ascuns între bagaje” (1 Samuel 10:22).

La prima vedere, pare că Saul se poartă din nou smerit. Dar dacă ne uităm la context, lucrurile stau puțin altfel. Saul știa deja că fusese ales rege. Samuel l-a uns ca și rege cu ceva timp în urmă. Semnele despre care Samuel îi vorbise se împliniseră întocmai. Dumnezeu îi confirmase chemarea în mai multe feluri.

Și răspunsul lui Saul? Se ascunde între bagaje. Chiar la prima încoronare a unui rege în Israel!

Privit din afară, gestul lui încă poate semăna cu smerenia. Există însă un punct în care sentimentul că nu ești suficient încetează să mai fie smerenie.

Când Dumnezeu ți-a arătat limpede ce ai de făcut, iar tu continui să te ascunzi, problema nu mai este că te vezi mic, ci că nu ai încredere în Cel care te-a chemat.

Smerenia adevărată spune: „Nu sunt vrednic, dar dacă Dumnezeu mă cheamă, merg.”

Falsa smerenie spune: „Nu sunt vrednic, așa că mă ascund.”

Prima te împinge înainte. A doua te paralizează. Diferența nu se vede întotdeauna în cuvinte, ci în ce faci după ce le-ai spus.

Ucenicii în furtună

În Evanghelia după Marcu (și Matei), găsim o scenă interesantă: ucenicii traversau marea pe o barcă și i-a prins furtuna. Isus dormea. Valurile intrau în corabie, ei erau îngroziți, iar El dormea dus. L-au trezit disperați: „Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?”

Isus Se ridică, potolește vântul, apoi Se întoarce spre ei: „Pentru ce sunteți așa fricoși? Tot n-aveți credință?” (Marcu 4:40).

Observă că nu i-a certat pentru că L-au trezit și nici nu le-a reproșat că I-au cerut ajutorul. I-a mustrat pentru frica din spatele cererii. Frica lor arăta ce credeau, de fapt, despre Cel care era în barcă alături de ei.

De unde știm că era o problemă de credință? Din disperare.

Când ești în barcă lângă Fiul lui Dumnezeu, disperarea nu mai are loc.

La fel s-a întâmplat și cu Saul între bagaje. Nu știu exact ce a fost în mintea lui în momentul acela, dar știu ce îi arătase deja Dumnezeu: îl alesese, îi confirmase alegerea și îl pregătise pentru ce urma. Cu toate acestea, Saul s-a ascuns.

Chemarea creștinului

Există o chemare generală pentru toți creștinii: să facem voia Tatălui în toate lucrurile care ne stau înainte. Nu putem face asta singuri - fără Duhul Sfânt, e o luptă pierdută din start. Dar chemarea este reală și este pentru fiecare dintre noi.

Există și chemări specifice. Cineva este chemat să predice evanghelia. Altcineva, să meargă misionar într-un anumit loc. Altul, să spună un adevăr pe care toți ceilalți îl evită.

Principiul rămâne același: este o mare onoare și o uriașă responsabilitate să-L reprezinți pe Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă să dai înapoi sau să te retragi, ci dimpotrivă - să-ți accepți limitele și, prin puterea Duhului Sfânt, să mergi înainte.

Continuarea pentru Saul

Partea interesantă este că, după episodul cu bagajele, Saul chiar a început bine. A luat hotărâri înțelepte, s-a încrezut în Dumnezeu și a obținut o primă victorie răsunătoare împotriva amoniților. Mai mult, când unii israeliți au vrut să-i ucidă pe cei care se îndoiseră de Saul la început, el a refuzat răzbunarea: „Nimeni nu va fi omorât în ziua aceasta, căci astăzi Domnul a dat o izbăvire lui Israel” (1 Samuel 11:13).

I-a dat credit lui Dumnezeu. A condus cu blândețe. A mers înainte.

Spun asta pentru că o frică de moment, mai exact lipsa credinței pe moment, nu trebuie să te definească. Saul s-a ascuns la început, dar apoi și-a revenit. A ales să se încreadă în Domnul, iar perioada aceea din viața lui a fost una bună.

Ce a urmat mai târziu e o altă poveste - și una tristă. Dar pentru astăzi mă opresc aici, fiindcă lecția este asta: un început ezitant nu definește o traiectorie în întregimea ei.

E rândul tău

Dacă te-ai surprins vreodată ascunzându-te între bagaje - între scuze frumos împachetate, lipsa de timp, între modestii care sună bine, dar care ascund doar frică, sau între amânări îmbrăcate în haine spirituale - te înțeleg. Am făcut și eu la fel.

Dar nu trebuie să rămâi acolo. E rândul tău să ieși dintre bagaje.

Nu pentru că ai fi tu cine știe ce, ci pentru că Cel care te-a chemat poate și vrea să te folosească în lucrarea Lui.