Dumnezeu ne dă libertatea să alegem

Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege să ne încredem în El și să ascultăm de poruncile Lui, sau să nu o facem. La fel a făcut și cu primii oameni. El le-a dat o limită și le-a spus ce se va întâmpla dacă o vor încălca, apoi i-a lăsat să aleagă ce vor face.

De ce ne-a dăruit Dumnezeu libertatea de a alege?

Pentru că a vrut să aibă o relație de iubire autentică cu oamenii. Într-o relație de iubire există libertatea de alegere. Să ne gândim pentru o clipă cum ar fi fost dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat libertatea de a alege? Am fi fost ca niște roboți programați să asculte, fără nici o altă opțiune și deci relația de iubire nu ar fi fost posibilă.

Să citim Geneza capitolul 2, versetul 16

Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poți să mănânci, după plăcere, din orice pom din grădină dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.”Pomul cunoștinței binelui și răului era în mijlocul grădinii împreună cu pomul vieții.

În grădina Edenului erau mulți pomi din care omul avea voie să mănânce, de fapt putea mânca din orice pom din grădină.

Dumnezeu îl avertizează pe om cu privire la un singur pom din grădină care era în mijlocul grădinii împreună cu pomul vieții. Din pomul cunoștinței binelui și răului Dumnezeu îi spune omului să nu mănânce.

Nu doar îi interzice să mănânce dar îi spune și de ce, care e consecința. Consecința era moartea.

Consecința păcatului e moartea.

Dumnezeu, cu alte cuvinte, îi dă omului o alegere de la început.

Dumnezeu îi spune omului care e opțiunea bună (toți ceilalți pomi) și opțiunea greșită (pomul cunoștinței binelui și răului).

Nu avem de a face aici cu ignoranță totală în ce privește cunoașterea opțiunilor. Da, omul era ignorant despre ce înseamnă efectiv, pe pielea lui moartea. El era viu, era sănătos pe toate planurile: fizic, mental, spiritual, emoțional. Moartea, răul erau concepte străine lui, teoretice deoarece el până atunci experimentase doar viața și binele în creația bună a lui Dumnezeu.

De fapt alegerea pe care Dumnezeu a pus-o în fața omului a fost între încredere și neîncredere în El. Dacă omul alegea să Îl creadă pe Dumnezeu că rodul pomului cunoștinței binelui și răului e nefast pentru el și ca urmare a acestei credințe ar fi ascultat și nu ar fi mâncat din pom, atunci moartea, suferința, separarea de Domnul ar fi rămas un concept străin. Omul a ales să aibă experiența răului pe pielea lui și cu răul să înțeleagă ce înseamnă moartea.

Niciodată nu vom cunoaște pe pielea noastră multe rele de la care Domnul ne oprește dacă alegem să credem în El și acesta e un gând care ar trebui să ne încurajeze să credem în El mereu, să credem că ne vrea binele când ne interzice anumite lucruri și astfel să ascultăm de El ca să ne fie bine.

În versetele 8 și 9 din Geneza 2 ni se spune despre pomii din grădina Edenului:

Apoi, Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuți la vedere și buni la mâncare, și pomul vieții în mijlocul grădinii, și pomul cunoștinței binelui și răului.

Ca și ceilalți pomi din grădină, pomul cunoștinței binelui și răului era un pom atractiv. Dumnezeu nu a făcut pomul cunoștinței binelui și răului să fie respingător, dimpotrivă. Totodată pomul interzis nu era greu de accesat, dimpotrivă, era foarte accesibil, era drept în mijlocul grădinii.

În Geneza capitolul 3, versetul 6, aflăm despre cum era pomul cunoștinței binelui și răului.

Femeia a văzut că pomul (cunoștinței binelui și răului) era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea.

Toate lucrurile create de Dumnezeu sunt atractive, frumoase, plăcute. Printre lucrurile create există multe lucruri care ne sunt permise și lucruri interzise de Domnul. De multe ori lucrurile interzise sunt frumoase, atractive, disponibile, ușor accesibile. Când Domnul ne spune să nu le dorim și mai mult să nu ni le însușim, El ne invită să ne încredem în El că aceste lucruri nu ne vor face împliniți, dimpotrivă, ne vor ruina. Dacă vom crede în El, nu ne vom dori acele lucruri oricât de minunate sunt. Ne va fi de ajuns să le privim, să le admirăm și atât, fără a începe să ni le dorim.

Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău. (Exodul capitolul 20, versetul 17)

Toate lucrurile create de Dumnezeu sunt frumoase, și cele interzise. Pofta e o dorință păcătoasă după lucruri care aparțin altcuiva și care nu sunt pentru noi.

Dar să revenim. Dumnezeu i-a spus omului că în ziua în care va mânca din acest pom interzis va muri negreșit. Așadar, așa cum am văzut, Dumnezeu i-a pus o limită omului nu pentru a-i reduce libertățile și distracția ci pentru a-l proteja de consecințele nefaste ale încălcării acestei limite. El nu dorește ca noi să suferim și să murim și astfel ne pune limite (poruncile) care ne păzesc, ne protejează.

În loc să aleagă să asculte de Dumnezeu, omul a ales să încalce limita pe care El i-a pus-o și astfel a păcătuit. De fapt păcatul e orice neascultare de Dumnezeu. Păcatul pune un zid despărțitor între noi și Dumnezeu, lucru care blochează conexiunea noastră cu El. Separarea de Domnul, ruperea legăturii cu El conduce la moarte spirituală, în primul rând.

Moartea spirituală, ruperea legăturii spirituale cu Dumnezeu, a adus cu sine moartea fizică în creație. Practic, din momentul păcatului, a început o numărătoare inversă înspre dezintegrare. Această numărătoare inversă e timpul. Încetul cu încetul sau foarte repede (și tot ce e între aceste două extreme) trupurile noastre și întreaga creație se deteriorează până în punctul în care mor de tot din pricina păcatului.

Timpul e numărătoarea inversă până la distrugere care a început în creație din momentul păcatului.

În Romani capitolul 6, versetul 23 citim:

Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Deci, păcatul aduce moartea spirituală în primul rând, apoi moartea fizică. Dumnezeu însă nu ne ține departe de El chiar dacă am păcătuit. Isus a luat plata păcatului asupra Lui, sacrificându-Se pentru a ne oferi în schimb, în dar, fără plată, viața veșnică, restaurarea relației cu Dumnezeu.

Sacrificiul Lui a fost așa de scump, așa de mare că noi nu am fi putut niciodată să Îl plătim așa că ni l-a oferit în dar pentru că ne iubește și vrea să fim pentru totdeauna cu El.

Domnul ne iubește și ne cheamă să ne încredem în El când alegem greșit.

Nu doar noi suntem chemați să ne încredem în Domnul dar într-un fel Domnul se încrede în noi când ne oferă libertatea de a alege.

El crede că și dacă vom alege prost, vom învăța din asta și experimentând suferința care rezultă din păcat vom alerga la El să Îl rugăm să ne primească înapoi pentru că despărțiți de El nu avem nici o șansă la bine.

Toți care se întorc la El, toți care vin înapoi și apelează la iubirea Lui îi arată încredere și Domnul e dispus să îi primească înapoi pe cei ce se încred în El și să le mai dea o șansă, și încă una și încă una până învață cu ajutorul Lui să fie mulțumiți lângă El și să nu mai vrea niciodată să vadă pe pielea lor ce e răul, moartea și despărțirea de El.

Așadar, am văzut că Dumnezeu:

1. Ne dă libertatea de alegere între bine și rău.

2. Ne pune limite să ne protejeze de rău, suferință, moarte.

3. Nu ne împiedică să alegem răul, dimpotrivă, dar ne avertizează care sunt consecințele acestei alegeri.

4. Pentru că ne iubește, ne oferă din nou viața, relația cu El, prin credința în Isus Hristos care ne spală de păcate.

Isus Hristos a plătit pentru păcatele noastre ca noi să nu trebuiască să fim despărțiți de Domnul. Să primim jertfa Lui care ne spală de păcate. Nimic altceva poate să ne aducă din nou în comuniune cu Dumnezeu, în relație cu El.