Dreapta credinta
Prietena mea este ortodoxa. Eu sunt baptist. Ne-am ‘pipait’ pe tacute si cu precautie radacinile religioase si… nu, nu am descoperit miezul ascuns si dulce al ortodoxiei, „dreapta credinta“ in traducere libera. Nu, am descoperit doar imobilitatea si anchilozarea de care sunt cuprins. Rigiditatea totala si ingrozitoare de care sunt in stare. Mi-am descoperit barnele din ochi.
Cu un cinism teribil aveam pretentia ca ea sa se schimbe in totalitate in timp ce eu sa raman acelasi, pentru ca eu eram cel perfect, in timp cea ea trebuia inca sa mai faca ceva drum pana sa atinga desavarsirea. Eu eram modelul demn de urmat. Normal ca nu o spuneam in cuvintele astea clare si evidente, insa o sugeram, subtil, prin fiecare aluzie, fiecare nuanta. Ea, mereu ea era cea care trebuia sa vina in intampinarea mea, eu trebuia doar sa stau si sa-i contemplu efortul. Eram gata sa o iubesc pentru ceea ce ar fii putut sa devina, insa eram incapabil sa o iubesc pentru ceea ce ea era deja.
Ani de zile am trambitat impotriva ipocriziei, impotriva legalismului, impotriva prozelitismului agresiv al protestantismului si iata-ma, exponent de seama al ‘erorilor’ pe care incercam asa de mult sa le evit. Am fost realmente socat in seara asta de fragilitatea constructiei crestine din interiorul meu. Incapabil sa fac, am inceput sa predic! Infiorator! Ea imi cerea sa o iau in seama, eu ii spuneam ca e momentul sa se decida incotro vrea sa mearga la biserica. Ea imi cerea sa o fac parte din viata mea, eu ii ceream sa-si evalueze viata spirituala. Ea dorea sa se asigure ca nu va fii nefericita si iubita, eu ii spuneam ca doar impreuna pe banca, in biserica, vom gasi fericirea. Lacrimile ei imi reprosau culcusul comfortabil in care stau, printre prieteni buni si calzi, oameni buni de pus pe rana, fara indoiala, dar care, fara vina lor, mi-au creat o anumita obisnuinta, dependenta – astfel ca acum imi este lene si groaza si mi se pare aproape o impietate sa-mi largesc cercul de prieteni cu oameni care nu sunt asa de ‘sfinti’ ca ei.
Nu e o confesiune ieftina, scrisa rapid si pentru ca nu am avut ceva mai bun a face. Vrea doar sa va trag de maneca: nu oamenii din biserica au nevoie de voi. Parasiti-va bisericile! Dar parasiti-le cu ochii deschisi: uneori o discutie molcoma la o bere face mai mult decat o tona de versete si patru tone de cantari. Si mai ales nu va fie teama sa fiti slabi. Pentru ca oricum sunteti. Daca vreti sa fiti modele nu trebuie sa fiti perfecti. Trebuie doar sa vreti sa fiti cinstiti. Sa nu pretindeti mai mult decat sunteti. Sa va asumati caderile si sa mergeti mai departe. Omul de langa voi, crestin sau necrestin, nu are nevoie de exemple perfecte. Are nevoie de prieteni apropiati care-si recunosc imperfectiunea (insa nu se impaca virgula cu ea). Nu-i amagiti pe oameni cu o fericire pe care nu ati gustat-o niciodata, dar care pretindeti ca poate fi atinsa. Nu-i seduceti la o „viata din belsug“ despre care doar ati citit. Nu va ambalati viata in staniol stralucitor ca sa dea bine la expozitie. Mai devreme sau mai tarziu ce e sub staniol va exploda si va va umple de beeeeep!
Iti multumesc, iubita mea, pentru rabdarea pe care o ai cu mine. Si pentru ca ma iubesti asa cum sunt. Si nu incerci sa ma schimbi. Doar ma iubesti. …si toate celelalte le vei primi pe deasupra.
— Santiago