Dacă am fi trăit pe vremea lui Isus și ochii noștri ar fi fost deschiși la fel ca ochii slujitorului lui Elisei să putem vedea în realitatea spirituală, L-am fi perceput pe Domnul exact așa cum este descris de profetul Isaia (aprox. 700 înainte de Hristos), ca pe o lumină mare care răsare peste cei ce locuiesc în umbra morții.
Totuși întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară țara lui Zabulon și țara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ținutul de lângă mare, țara de dincolo de Iordan, Galileea neamurilor.
Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morții răsare o lumină.
Isus este Lumina pe care poporul care umbla în întuneric a văzut-o răsărind în Galileea. Vindecând trupuri și suflete vătămate de păcat și forțele răului, Isus și-a demonstrat puterea pe care o avea de a alunga întunericul care domnea peste acele ținuturi.
Înainte să treacă de partea cealaltă a mării Galileii, în ținutul gadarenilor, Matei ne informează că Isus alungase duhurile necurate din cei demonizați și îi vindecase pe toți bolnavii care au fost aduși la El în Capernaum să fie vindecați.
Plecarea din Capernaum
Când a văzut Isus mulțimea din jurul Lui, le-a poruncit ucenicilor să treacă de cealaltă parte a mării.
Vă mărturisesc că multă vreme am înțeles greșit de ce a trecut Domnul de partea cealaltă a mării Galileii. Citind textul prin filtrul personalității mele introvertite, aveam impresia că Domnul era obosit și sătul deja de toți acei oameni care Îl asaltau cu cererile și cu prezența lor și având nevoie de un moment de răgaz, departe de lumea dezlănțuită, a hotărât să plece de acolo.
Cât de departe de adevăr e acest gând.
E adevărat că activitatea intensă în care Isus era angajat printre oameni L-a epuizat. Ca om, Domnul a cunoscut ce înseamnă să fi copleșit de oboseală.
Matei ne spune:
Apoi (Isus) S-a urcat în barcă, iar ucenicii Săi L-au urmat. Și iată că pe mare s-a stârnit o furtună puternică, astfel încât barca a fost acoperită de valuri; Isus însă dormea.
În toiul furtunii puternice care s-a stârnit pe marea Galileii în timp ce treceau în cealaltă parte, din Capernaum în ținutul Gadarei, în gălăgia făcută de vânt, de valuri și de vocile ridicate ale ucenicilor, Isus dormea. Trebuie că a ajuns la capătul puterilor Lui omenești, dacă putea dormi în vacarmul acela.
Dar deși era obosit, Isus nu a părăsit Capernaumul pentru că se săturase de atâția oameni sau pentru că avea nevoie să își reîncarce bateriile emoționale. Dacă era așa, mijlocul unei furtuni nu era locul cel mai potrivit pentru relaxare.
El a plecat din Capernaum, unde în acel moment toți bolnavii care au fost aduși la El fuseseră vindecați, poate pentru că de partea cealaltă a mării se aflau alți oameni care aveau nevoie de El. Iar acești oameni, așa cum vom vedea, locuiau într-o beznă atât de mare încât pur și simplu le era imposibil, fără ajutor din afară, să găsească o cale de ieșire din ea.
Cu Isus în furtună
Ucenicii s-au apropiat și L-au trezit, zicând:
‒ Doamne, scapă-ne, că pierim!
Cel puțin patru dintre ucenicii care se aflau cu Isus în barcă erau pescari și marinari de profesie dar furtuna era atât de violentă încât cu toată iscusința lor nu au reușit să manevreze barca spre liman.
Experiența furtunii pe mare consemnată de Matei este o întâmplare care a avut loc în viața ucenicilor, dar pentru noi credincioșii de azi, este și o pildă despre providența divină în circumstanțe imposibile. Imaginea ucenicilor aruncați încoace și încolo de valuri ilustrează perfect situația credincioșilor din toate timpurile și din toate locurile aflați în mijlocul furtunilor vieții.
Din întâmplarea aceasta putem să desprindem câteva învățături importante.
În primul rând, credincioșii nu sunt scutiți de probleme imposibile în această lume. Acestea deseori se dovedesc a fi mult prea grele pentru a putea fi rezolvate prin expertiza omenească care există.
Totuși în mijlocul celor mai dificile situații, credincioșii nu sunt singuri, nu sunt abandonați. Isus este împreună cu ei chiar dacă nu intervine să îi salveze imediat. Tot ce trebuie să facă ei este să Îl caute și să Îl roage să îi salveze.
Poate că uneori Domnul îngăduie să trecem prin probleme dificile pentru a ne învăța să alergăm la El pentru a-I cere ajutorul. El vrea să intervină în favoarea noastră într-un mod inedit la care nu ne-am gândit și prin intervenția Lui să ne arate că putem avea încredere în El. Experiențele cu Domnul ne apropie de El și ne confirmă credința, consolidând-o.
‒ Doamne, scapă-ne, că pierim!
Ucenicii L-au văzut pe Isus vindecând boli incurabile și L-au văzut eliberând oameni de sub puterea demonilor. Dacă cineva ar fi putut să-i scape de distrugere iminentă, acela ar fi fost El.
În furtună, Domnul le vorbește ucenicilor
Însă El le-a zis:
‒ De ce sunteți fricoși, puțin credincioșilor?
Apoi, ridicându-Se, a mustrat vânturile și marea și s-a făcut o liniște mare.
Oamenii aceia se mirau și ziceau: „Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până și vânturile și marea?”
Când ucenicii L-au chemat în ajutor pe Isus, El nu s-a ocupat imediat de problemă ci s-a ocupat în primul rând de ucenici. A scos la iveală frica din inima lor, credința puțină.
Problemele prin care trecem scot la iveală ce este în inima noastră. În încercări, de multe ori, Domnul se ocupă întâi de păcatele din inimile noastre. Acelea trebuie scoase afară. Asemeni aurului care este purificat și rafinat în foc, prin încercări, Domnul își purifică oamenii și le rafinează caracterele.
Modul în care Isus îi confruntă pe ucenici e totuși diferit de modul în care El confruntă furtuna.
În furtună, Isus le vorbește ucenicilor, și ceartă cu asprime (tradus în română „a mustrat”) vânturile și marea.
Domnul nu îi ceartă pe ucenici, doar le vorbește. Ucenicii erau încă niște bebeluși în credință, erau doar niște ucenici, nu încă apostoli.
Putem învăța de la Isus cum ar trebui să se relaționeze între ei credincioșii. E normal că la începutul relației cu Isus credința credincioșilor este mică.
Credincioșii sunt chemați să se poarte cu blândețe și cu răbdare unii cu alții, nu cu răutate și asprime. Ei sunt chemați să lase tonul lui Isus și cuvintele Lui în vorbirea lor. Răutatea vine din firea pământească, nu din Duhul lui Dumnezeu.
E important să înțelegem că Domnul nu disprețuiește o credință mică, fie ea cât un bob de muștar. O credință mică e mai mult decât necredința, e un început. Acea credință mică i-a împins pe ucenici să Îi ceară ajutorul.
Pe cine a certat Isus cu asprime?
Apoi, ridicându-Se, a mustrat vânturile și marea și s-a făcut o liniște mare.
Domnul a certat cu asprime vânturile și marea care i-a înfricoșat pe ucenici.
Marea Galileii până în ziua de azi este renumită pentru furtunile bruște și violente care apar datorită locației și topografiei sale unice. Este un lac cu apă dulce înconjurat de dealuri abrupte și văi. Vânturi puternice sunt canalizate prin văi pe suprafața lacului ducând la formarea unor valuri de până la 3 metri înălțime.
Un alt factor care contribuie la formarea furtunilor bruște în zilele calde sunt diferențele de temperatură de la suprafața lacului unde e mai răcoare și aerul de deasupra lacului care e mai cald.
Deci, furtunile de pe marea Galileii sunt fenomene naturale obișnuite care au loc până în ziua de azi.
Totuși, din felul în care Isus a reacționat în această circumstanță e rezonabil să concluzionăm că deși e normal uneori pe marea Galileii să se stârnească furtuni din senin, această furtună se poate să fi fost un atac spiritual.
Domnul ceartă vânturile și marea, nu doar le liniștește pur și simplu la fel cum în cazul soacrei lui Petru, El i-a certat febra nu doar a vindecat-o pur și simplu.
Nuanțele sunt importante și în acest caz ele par să ne indice că era vorba despre o interferență necurată la mijloc. Poate că Isus ceartă cu asprime forțele întunecate care au pornit furtuna împotriva Lui încercând să-L oprească să ajungă în Gadara.
Nu a fost prima dată când Satan a folosit puterea vântului pentru a face rău cuiva. Să ne aducem aminte de Iov, omul lui Dumnezeu. Cea mai grea lovitură din viața lui a fost când toți cei zece copiii ai lui au fost omorâți deodată prinși sub dărâmăturile casei care s-a prăbușit peste ei. Casa a fost distrusă de vântul puternic pe care cel rău l-a stârnit pentru a-i omorî. Trebuie că vântul a apărut din senin, a fost extrem de violent și rapid și astfel distrugerea casei a avut loc foarte repede din moment ce tinerii nu au reușit să iasă la timp din ea.
Așadar, dacă într-adevăr furtuna violentă de pe mare a fost stârnită de prințul întunericului, este liniștitor să observăm ce face Isus în furtună.
El nu e impresionat de rezistența demonică îndreptată împotriva Lui. Faptul că dormea în timpul activității ei frenetice pare a sugera atitudinea Lui indiferentă față de încercarea jalnică a celui rău de a-L distruge. Mai mult după ce e trezit, nu se ocupă imediat de demoni, ci în primul rând se ocupă de ucenici.
Lui Isus nu-I era frică de forțele întunericului, mai degrabă acestea erau îngrozite de El. Cu siguranță Domnului i-ar fi plăcut ca ucenicii Lui să aibă aceeași atitudine ca El, să nu le fie frică.
Domnul a certat vânturile și marea și s-a făcut o liniște mare.
Oamenii aceia se mirau și ziceau: „Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până și vânturile și marea?”
Vânturile și marea ascultă de Isus pentru că El este Împăratul suprem peste creație iar în cele din urmă, creația se supune Celui care a făcut-o. Chiar dacă forțele întunecate pot manipula natura, în cele din urmă natura se supune Creatorului ei.
Tot astfel când ne confruntăm cu încercări, să ne aducem aminte că cel rău ne poate face doar ceea ce îi este permis să ne facă. El are limite pe care nu le poate trece.
El e un înger căzut, Tatăl nostru e Dumnezeu, Creatorul lui și al întregului univers. Dumnezeu dictează ce se întâmplă, iar cel rău chiar dacă nu vrea, I se supune scrâșnind din dinți.
Când furtuna s-a liniștit, ucenicii au fost plini de uimire și admirație pentru Domnul (tradus în română „se mirau”) și pe bună dreptate. Este exact ceea ce e normal să simțim și noi față de Isus mereu.
Admirația față de Domnul e atitudinea cea mai potrivită în închinare înaintea lui Dumnezeu. Cei ce se încred în El au bunul obicei să o cultive în fiecare zi, prin contemplarea lucrărilor Lui minunate.
În concluzie,
Problemele imposibile pot apărea uneori brusc în viața credincioșilor. Nu ar trebui să fim surprinși. Trăim pe pământ unde sunt furtuni, oameni răi, păcat, și o lume spirituală ostilă nouă.
În încercări, Domnul ne poruncește să nu ne fie teamă. El este cu noi în furtună și ne vorbește (prin Scripturi, prin oamenii lui, și prin alte moduri care pot părea extraordinare). Soluțiile Lui la problemele prin care trecem sunt cele mai bune chiar dacă nu sunt exact cum ni le-am imaginat. Putem să ne încredem în El și să fim liniștiți că, în final, împreună cu El totul va fi bine.
Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.
- porunca lui Isus pentru ucenici (Biblia, Ioan 14:27)