Cine mai folosește nuiaua în disciplinarea copiilor să ridice mâna sus!

Să clarificăm termenul cheie aici: nuia = vergea subțire de lemn, nu mai groasă decât o lingură de lemn.

Își întinde mânuța și vrea să atingă oala fierbinte. Îi spui: “arde, nu e voie”. Își retrage mânuța. Apoi o întinde din nou. Îi spui din nou: “nu e voie, arde.” Apoi îi mai spui o dată. Îl muți din locul acela și încerci să îi distragi atenția cu o jucărie. Dar ispita e prea mare. Vezi că înțelege, dar nu poate să reziste impulsului. E cât pe ce să se ardă. Cu mișcare fină, dar bruscă îi abțigui mânuța. Mânuța se retrage “curentată”. Dacă această ultimă acțiune are ca rezultat dispariția pentru o vreme a poftei de a experimenta pe propria-i piele ce înseamnă “fierbinte”, atunci disciplinarea și-a atins scopul.
Mâine probabil o vom lua de la început. Sau poate nu. Dar pentru o vreme, poate până când va înțelege mai bine de ce joaca cu obiectele fierbinți nu e o idee bună, dorința de experimentare a focului pe propia piele va dispărea.

Cu o sabie de plastic în mână, băiatul își inchipuie că e invincibil. Cu o neastâmpărată sete de răzbunare se aruncă asupra maleficului oponent pentru a-l doborî la pământ. Maleficul oponent îi râde în față provocator, lucru care îl întărâtă mai tare pe vajnicul nostru luptător cu sabia. E cât pe ce să-i aplice lovitura de moarte când intervine ceva: o voce ridicată, iritată… e mama: “Mihai, ai grijă să nu-l lovești pe fratele tău mai mic.” Mihai se oprește și ascultă puțin vocea rațiunii. Apoi se hotărăște: “Dușmanul trebuie eliminat cu orice preț.” Se avântă din nou în luptă. Oponentul nu se lasă nici el mai prejos. Intervine din nou ceva…mama! pe postul elementului surpriză care face să dispară săbiile. Mda, era de așteptat să se întâmple asta. Nu-i nimic, lupta continuă fără săbii. Se aude din nou Vocea. “Mihaaaaaaaaaaaaaaaaaai! ” Dar Mihai nu e acolo să audă, pentru o vreme. Apoi se retrage “curentat”. Oponentul ia înfățișarea frățiorului mai mic. Mama i-a adus aminte de asta. Că el e Mihai și că bestia cu care se lupta este Paul. În urma unei nuiele aplicate la pielea piciorului, realitatea acestei lumi inundă acea lume paralelă în care avea loc lupta și care dacă nu ar fi fost oprită la timp, ar fi avut repercursiuni în toate lumile posibile.

E vremea de făcut teme, acea muncă plictisitoare. Nu vrea să facă asta. Ar vrea mai bine să se joace pe “aipod”. Sau să mănânce. Încă 5 minute de joacă. Mama merge după lingura de lemn și o pune ostentativ la vedere, pentru intimidarea comentatului și a tragerii mâței de coadă. Funcționează. Băiatul își face treaba, așa cum și-o face, dar și-o face.

Isterieeeee. Mama nu ne lasă să ne mai uităm la un desen. Mama e rea. Vreeeeeeeem desene. Să ne aruncăm pe jos, să urlăm, să facem tot ce putem ca să o determinăm să fie mai indulgentă cu noi. Să protestăm ca să obținem o schimbare. Revoluție și istericale. Jos cu mama. Dar mama nu se lasă intimidată. Ba ne amenință că dacă mai urlăm, ne va da motive să urlăm. Știm ce înseamnă asta: nuiaua.

Uneori copiii au nevoie de o umilire MICĂ pentru a-și aduce aminte că deși pot face multe lucruri, nu orice lucru le este îngăduit; că deși pot să fie orice în imaginația lor, sunt la urma urmei și niște copilași cu piele și oase fragile; că deși au multe privilegii au și obligații pe care nu au cum să le evite; că deși e loc uneori de negocieri, cu istericale nu se obține nimic. Au nevoie să li se aducă aminte că nu orice lucru le este îngăduit, că sunt fragili, că au obligații, că revoluțiile în familie sunt strict interzise. Este nevoie de umilință să recunoști că nu poți face orice vrei, că nu ești invincibil, că trebuie să muncești și că nu poți obține ce vrei tu.

Această umilire mică și subliniez MICĂ, se face cu ajutorul nuielei. Unii copiii poate nu au nevoie de nuia, dar eu cred că copiii mei au nevoie. Într-un mod misterios, nuiaua aplicată (sau și numai arătată) în momente cheie, fără nervi, fără urlete și ceartă, o singură dată, pe piele îi ajută pe copiii mei să se “reseteze”, să-și reconsidere rebeliunea, să înceapă din nou în “parametrii optimi de funcționare”.
Cred că nuiaua e necesară atunci când copilul e atât de absorbit de propria persoană și de propria dorință încât nu mai ține cont de rațiune și de ceea ce e bine pentru el. De o aroganță infantilă și de o cerbicie debordantă, toate resursele lui sunt concentrate asupra obținerii a ceva dezirabil pentru el dar care vine în contradicție cu binele lui sau a celor din jurul lui.

Psihologii spun, și au dreptate, că pedeapsa fizică are un efect doar pe termen scurt. Dar nu e așa că doar de atâta ai nevoie uneori? De o soluție rapidă, pe moment, care să-ți dea un avantaj în abordarea problemei apărute, în alți termeni, mai blânzi, mai plini de tandrețe? Eu cred că da. Eu cred că fiecare din noi avem nevoie de o “nuia” uneori care să ne aducă cu picioarele pe pământ, care să ne aducă aminte că suntem țărână.

Întotdeauna mi s-au părut interesante relatările din Biblie în care oameni ai credinței au fost lăsați cu un mic handicap fizic la vârsta adultă pentru a-și aduce aminte că deși au fost aleși, deși sunt importanți în planul lui Dumnezeu sunt de asemenea doar niște oameni, sunt vase de lut care se vor strica până la urmă dar care poartă în ele ceva foarte valoros și veșnic.
Gândește-te la Iacov (Israel) care a fost lăsat șchiop sau la Pavel care a rămas probabil cu sechele în urma orbirii.

Dacă gălăgia internațională în cazul Bodnariu v-a lăsat, așa, cu o vinovăție ascunsă la gândul că inevitabil vi se mai întâmplă și vouă să folosiți nuiaua în disciplinarea copiilor, gândiți-vă de ce se întâmplă asta? Poate pentru că asemenea mie, ați experimentat “nuiaua” în copilărie și acea nuia care ați experimentat-o nu e ceea ce vrem pentru copiii noștri. Poate acea nuia a fost prea dură, prea nedreaptă, prea plină de mânie și ură. Nuiaua aceea ne-a făcut să devenim în cel mai bun caz pasiv-agresivi și nu mai buni neapărat. O nuia dură nu a fost nuiaua care disciplinează ci o nuia care ne-a întărâtat la mânie.

Cu siguranță, ca orice lucru bun, nuiaua în mintea multora e un concept pervertit. E ceva de care se abuzează sau care se evită cu orice preț. Unii suferă de exces de zel în rolul de disciplinatori pe când alții îi lasă pe alții (spre exemplu, școala) să se descurce cu asta.

Eu vă spun sincer: aș prefera să nu disciplinez. Aș prefera să îi las pe alții să facă asta. Mi-ar plăcea copiii mei să mă vadă ca o zână bună, împlinitoarea tuturor dorințelor lor. Aș prefera să fiu o prietenă. The Wonder Woman. Salvatoarea lor. Și probabil că așa aș fi dacă imaginea mea sau imaginea pe care și-o fac alții despre mine ar fi mai importantă pentru mine decât copiii mei.
Dar, deoarece copiii mei sunt mai importanți pentru mine le pun reguli și mă aștept să asculte. Le tai macaroana de la distracție, când e timpul ca distracția să se termine. Sunt fermă cu ei. Îi pisălogesc, adică le aduc aminte mereu și mereu ca o moară stricată ce mă aștept de la ei. Le dau termene limită. Îi disciplinez și la nevoie iau lingura de lemn și îi abțigui. Îi “umilesc” amintindu-le că nu sunt buricul pământului, dar că pentru noi sunt tare importanți și ca atare trebuie să avem grijă de ei.

“Cine cruță nuiaua, urăște pe fiul său.” (Biblia, Cartea Proverbelor, capitolul 13, versetul 24)