Celor obositi

Plouă cumplit, furtunos de nopţi întregi, de mii de nopţi fără nici o dimineaţă…
Dar…
…de azi când va ploua, am să îmi deschid geamul şi am să las mirosul de praf zdrobit la pământ să inunde fiecare por al camerei mele.
…când va fi întuneric, voi aprinde lumina.
…când îmi va frig, am să mă învelesc într-o bluză groasă şi moale. Am să o sărut şi am să o iubesc pentru căldura care mi-o dă, aşa cum am să iubesc toate lucrurile din jurul meu, fiecare pentru ce îmi oferă, şi poate chiar mai mult, pentru ce îmi dă voie să îi ofer. Am să iubesc totul… nu în acel mod naiv, poate chiar prost, la un moment dat, ci înţelept, plin de răbdare, raţional. Am să iubesc înţelept, dăruindu-mă.
…când am să cad, mă voi ridica, iar când îmi va fi frică, am să… pur si simplu am să mă rog. La fel voi face când am să fiu fericită, şi apoi am să cânt, am să număr aripile fluturilor, chiar dacă nu vor fi niciodată mai multe de două, am să vă iubesc şi o voi spune tuturor. 

Am să continui să uit lucrurile, ca şi până acum, dar am să îmi amintesc… fac eu cumva! 
La un moment dat, am să fiu iar supărată, atunci voi plânge, iar apoi am să îmi trec simplu palma dreaptă peste fiecare obraz, voi trage aer în piept, şi voi pleca după zâmbete, împreună cu Cel ce a creat râsul.

Binecuvântare care ne-a fost dată unora – de a înţelege lucrurile complicate – nu trebuie târâtă într-un blestem, nu trebuie prefăcută în capacitate de a căuta ce e complicat în tot ce e simplu, de a transforma viaţa într-o filozofie, de a căuta tot timpul un răspuns, de crea mereu întrebări fără de acesta. Celor ce sufletul le e creat din cărămizi ale filozofiei, haideţi, trăiţi simplu datorită înţelepciunii voastre. Odihniţi-vă gândind!

Autor: Andreutza