Charlie a fost o persoană publică foarte cunoscută în America și, inevitabil, una controversată. A fost profund implicat în politică, iar oamenii au avut opinii foarte diferite despre el și despre lucrurile pe care le susținea.

Dar ceea ce m-a impresionat la el a fost altceva.

Avea capacitatea de a sta față în față cu oameni care gândeau radical diferit de el și de a discuta cu ei calm, respectuos, dar fără să-și ascundă convingerile. Vorbea despre politică, despre cultură, despre societate, dar vorbea deschis și despre Hristos.

Și dincolo de toate acestea, a fost un soț, un tată, un fiu, un frate și un prieten. Avea doar 31 de ani când a murit.

Ce s-a întâmplat după moartea lui

Un lucru neașteptat s-a întâmplat în săptămânile care au urmat.

În septembrie 2025 s-au vândut în Statele Unite 2,4 milioane de Biblii, cu 36% mai multe decât în aceeași lună a anului precedent. Tinerii au început să meargă la biserică, unii după ani întregi de absență.

Am văzut ceva asemănător, la o scară mult mai mică, chiar la noi în casă.

Copiii mei l-au descoperit pe Charlie abia după moartea lui. Până atunci aproape că nu știau cine este. Dar de atunci au început să se uite la multe dintre conversațiile și discursurile lui și, chiar și acum, după un an, mai caută pe Youtube filmulețe cu el și le urmăresc.

Mi se pare interesant că vocea unui om poate ajunge la cineva chiar și după ce omul acela nu mai este aici.

Ștefan și cerul deschis

Ieri am ascultat un mesaj scurt al pastorului Greg Laurie despre Charlie. La un moment dat, Laurie spune că moartea lui Charlie îl face să se gândească la Ștefan, primul martir al Bisericii.

Comparația mi-a rămas în minte.

Ștefan a avut parte de o moarte violentă. În timp ce oamenii aruncau cu pietre în el, cartea Faptele Apostolilor ne spune că s-a uitat spre cer și a văzut slava lui Dumnezeu și pe Isus stând în picioare la dreapta Tatălui.

Pe de-o parte era mulțimea furioasă. În cealaltă parte, cerul deschis.

Pentru cei din jur, Ștefan pierdea totul. El, însă, urma să înceapă veșnicia în prezența lui Hristos.

Asta este speranța creștinului.

Moartea nu este momentul în care pierdem totul. Este momentul în care, în sfârșit, Îl vedem pe Hristos.

“Îl iert”

Mai există însă ceva în relatarea despre Ștefan care mă tulbură de fiecare dată când o citesc. În timp ce era omorât cu pietre, Ștefan s-a rugat:

“Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!”

Este aproape imposibil să citești cuvintele acestea fără să te gândești la Isus pe cruce care s-a rugat pentru cei ce Îl răstigneau: “Doamne, iartă-i că nu știu ce fac!

Și m-am gândit din nou la ele când am auzit-o pe Erika Kirk vorbind, la numai câteva zile după moartea soțului ei, despre asasinul soțului ei.

“Îl iert”, a spus ea.

A explicat apoi că îl iartă pentru că așa a făcut Hristos și pentru că ea credea că și Charlie ar fi făcut același lucru.

Nu cred că omul poate face așa ceva doar prin propria voință. A ierta pe cineva care ți-a omorât un om extrem de iubit depășește instinctul nostru natural. Într-o astfel de iertare se vede ceva din puterea Evangheliei.

“Nu sunt nimic fără Isus”

Charlie a spus odată, vorbind despre propria credință:

“Nu sunt nimic fără Isus. Sunt un păcătos. Sunt foarte departe de slava lui Dumnezeu.”

Spunea apoi că și-a dat viața Domnului când era copil și că aceea a fost cea mai importantă decizie pe care a luat-o vreodată. El nu își separa credința de de restul vieții.

Cred că asta este partea care merită păstrată.

Nu poziția lui politică. Nu partidul. Nu fiecare afirmație făcută într-un podcast sau într-o dezbatere.

Ci faptul că omul aflat în spațiul public a putut spune fără jenă: am nevoie de Isus.

Credința care devine invizibilă

Am un cont pe X, fostul Twitter, unde urmăresc mai ales oameni care vorbesc despre industria AI.

Cu ceva timp în urmă am descoperit un expert foarte bun în domeniu și am fost surprins să aflu că este creștin. Apoi am observat ceva și mai interesant. Nu încearcă deloc să ascundă lucrul acesta.

Vorbește despre ceea ce crede. Vorbește despre Evanghelie. Când are ocazia, vorbește despre Hristos. Mi-a plăcut să văd asta.

Pentru că tentația noastră este să facem exact opusul.

E foarte ușor, mai ales când ești tânăr, să înveți să-ți faci credința invizibilă. La școală, la serviciu sau online. Nu o negi neapărat. Pur și simplu nu vorbești despre ea.

Îți spui că nu este momentul potrivit. Că oamenii nu vor înțelege. Că nu este relevant pentru discuție. Că poate vei spune ceva altădată.

Apostolul Pavel îi scria însă lui Timotei:

“Propovăduiește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și ne la timp...”
2 Timotei 4:2

Cu alte cuvinte, nu aștepta momentul în care credința va deveni comodă.

S-ar putea să nu vină niciodată.

Ce vei face tu?

Dacă am înțelege cu adevărat câtă nevoie au oamenii de Hristos și dacă am trăi convinși că El poate reveni oricând, cred că multe dintre ezitările noastre ar dispărea.

Nu spun că trebuie să devenim agresivi. Charlie însuși a arătat adesea că poți sta la aceeași masă cu cineva care gândește complet diferit și totuși să porți o conversație.

Curajul creștin nu înseamnă să vorbești mai tare decât ceilalți. Înseamnă să nu te rușinezi de Hristos.

Poate nu vei avea niciodată un podcast. Poate nu vei vorbi în fața a mii de oameni și nu vei avea sute de mii de urmăritori. Cei mai mulți dintre noi nu vom avea niciodată o asemenea platformă.

Dar ai colegi și prieteni, ai oameni cu care studiezi sau lucrezi. Ai vecini și o familie. Și poate că cineva dintre ei are nevoie să audă despre Hristos tocmai de la tine.

Așa că, dacă ai ajuns până aici, nu vreau să închei doar admirând curajul altcuiva ci cu o întrebare:

Tu ce ai de gând să faci cu credința ta?

Photo by Liana S on Unsplash

După o scurtă trecere în revistă a relatărilor celor patru evangheliști despre prima minune a lui Isus, observ în primul rând că doar doi dintre ei — Marcu și Luca — consemnează aceeași minune, în timp ce Matei și Ioan, inspirați și ei de Duhul Sfânt, ne povestesc despre două minuni complet diferite.

Tema curăției

La o privire mai atentă, însă, observ că există o temă comună care se regăsește în toate cele patru relatări: tema curăției.

Matei ne vorbește despre curățirea leprosului. Nu e vorba doar de o vindecare miraculoasă a unei boli incurabile ci, mai presus de toate, este vorba despre o curățire.

Marcu și Luca ne vorbesc despre eliberarea/curățirea unui om locuit de duhuri necurate care au preluat controlul vieții acestui om.

Ioan ne relatează minunea făcută de Isus la nunta din Cana unde a preschimbat apa pentru curățirea ceremonială în vin. Vinul e un simbol al sângelui Său care ne spală de păcate.

Cu alte cuvinte toate cele patru minuni ne vorbesc despre curățenia pe care Isus a venit să o facă în viețile celor care se încred în El.

Este semnificativ faptul că prima minune a lui Isus în toate cele patru evanghelii are de-a face cu restaurarea vieții oamenilor și drept urmare, a capacității lor de a alege neprihănirea lui Isus.

Să ne aducem aminte că înainte să practicăm neprihănirea lăuntrică despre care ne învață Isus în Legea Sa e nevoie să fim făcuți neprihăniți.

Sau altfel spus, ca să fim acceptați în Împărăția spirituală a lui Dumnezeu ca și cetățeni legitimi ai Împărăției, neprihănirea noastră trebuie să o întreacă pe cea fabricată de oameni prin regulile lor (tradiția). - Matei 5:20

Curățirea de păcate este făcută de Isus Hristos, deci nu se poate face prin tot felul de ritualuri, băi ceremoniale sau botezuri.

Cei ce primesc prin credință purificarea de păcate făcută de Isus sunt făcuți curați, sunt primiți în Împărăție, li se dă dreptul de a deveni copii ai lui Dumnezeu, intră pe poarta cea îngustă pe calea strâmtă care duce la viață.

Începutul Împărăției lui Dumnezeu pe pământ

Când a coborât Isus de pe munte, L-au urmat mari mulțimi de oameni. Și iată că un lepros s-a apropiat și I s-a închinat, zicând:

‒ Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești!

Biblia, Matei 8:1, 2

Vorbind metaforic, Isus a afirmat despre Sine că este Păstorul cel bun care a venit să Își adune oile într-o singură turmă. (Ioan 10:14,15) Oile din turma lui Isus Îl cunosc într-un mod personal, intim, Îi cunosc glasul și nu merg după oameni străini de Dumnezeu ci Îl urmează doar pe El mereu, cu loialitate. (Ioan 10:27)

Isus știa că majoritatea oamenilor din mulțimile care Îl urmau erau ca niște oi fără păstor. (Matei 9:36) El nu era Păstorul lor. Nu că nu ar fi vrut să fie dar nu era acceptat în felul acesta de ei.

Mulți oameni erau atrași și fascinați de învățătura lui Isus, de persoana Lui aparte și de minunile pe care le făcea, dar asta nu a însemnat că automat ei Îi erau devotați lui Isus, nici că erau convinși de faptul că El este Regele venit să instaureze Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. De fapt, Duhul Sfânt ne dezvăluie prin Cuvânt faptul că deși Isus a venit la ai Săi, adică la poporul ales de Dumnezeu, ai Săi nu L-au primit. (Ioan 1:11)

Totuși printre cei care Îl urmau pe Isus erau și oameni care credeau că El este Regele promis de Dumnezeu, Hristosul/Mesia. (Ioan 1:49) Aceștia erau ucenicii, oamenii aleși de Isus pentru a învăța de la El cum se face lucrarea de răspândire a Împărăției în toată lumea.

Totodată printre cei ce se încredeau în Isus erau oamenii care veneau la El pentru a primi vindecare sau eliberare pentru ei înșiși sau pentru prietenii lor.

Printre cei care au crezut în Isus a fost leprosul care L-a întâmpinat pe Domnul când Acesta a coborât de pe munte.

Vedem în comportamentul și cuvintele leprosului credința sa. El se închină înaintea lui Isus, așa cum ar face-o un supus înaintea regelui său și Îl numește „kyrios”, Doamne. Titlul nu este doar o formulă de politețe ci e o aluzie la acea Autoritate supremă de Sus care poate să curățească lepra.

‒ Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești!

Ceea ce e remarcabil în atitudinea leprosului este umilința lui evidentă nu doar în postura sa înaintea lui Isus ci și în supunerea față de voia lui Isus. El recunoaște că deși Domnul poate să îl curățească de lepră, e posibil să nu vrea să o facă și e pregătit să accepte voia lui Isus oricare ar fi ea.

Metafora leprei

Mesajul curățirii leprosului ni se adresează fiecăruia dintre noi, e o lecție vizuală despre urâțenia păcatului și puterea lui de a ne distruge viața, dar și o lecție despre curățire și speranță.

Lepra este o infecție cronică în organism care la început nu se vede ci acționează insidios, având o perioadă medie de incubație de aproximativ 5 ani. După perioada de incubație, apar simptomele: vătămarea sistemului nervos, respirator, afecțiuni ale pielii și ale ochilor. Daunele din sistemului nervos duc la dispariția senzației de durere, ceea ce poate avea ca urmare pierderea unor porțiuni ale membrelor corpului și apariția unor malformații din pricina rănilor pe care victimele și le provoacă fără să simtă nimic sau din pricina unor leziuni repetate.

În timpul lui Isus, oamenii care sufereau de lepră, erau izolați de societate deoarece boala este contagioasă și în acea vreme era incurabilă. Dacă întâlneau oameni sănătoși, leproșii trebuiau să păstreze o distanță de aproximativ 2 metri de ei și să le comunice că sunt „necurați”.

La fel ca lepra, păcatul este o infecție spirituală contagioasă pe care o preluăm uneori fără să vrem și fără să ne dăm seama din lumea căzută în păcat în care ne ducem viața. În plus, ne naștem cu o vulnerabilitate sporită față de păcat, ceea ce ne face să ne îmbolnăvim foarte ușor de această „boală”.

Dacă nu este tratată imediat, boala păcatului avansează și acționează insidios. Când devine evident, păcatul netratat ne face „necurați” și ne izolează de comunitatea lui Dumnezeu. În cele din urmă devenim insensibili la rănile pe care ni le provocăm singuri atunci când păcătuim, ca în final boala să ne distrugă complet.

Noi nu putem să ne tratăm singuri de păcat, ci avem nevoie de Isus care e singurul care deține leacul vindecător. Dacă Îl rugăm, El ne curăță de păcate și ne restaurează viețile, făcând posibilă viața împreună cu Dumnezeu, în comunitatea Sa.

De fapt, leprosul care l-a rugat pe Isus să îl curățească îi reprezintă pe toți cei care sunt infectați de acele păcate lăuntrice despre care Domnul ne-a învățat pe munte dar care vin la El să fie curățiți.

Nu trebuie să așteptăm până când păcatul ne deformează atât de rău încât cei din jurul nostru nu mai pot să ne sufere în preajma lor.

Putem veni la Isus chiar acum. Mai puternică decât infecția păcatului este puritatea Lui molipsitoare.

Puritatea molipsitoare a lui Isus

Isus a întins mâna, l-a atins și a zis:

‒ Da, vreau. Fii curățit!

Și imediat lepra lui a fost curățită.

Isus i-a zis:

‒ Vezi să nu spui nimănui, ci du-te, arată-te preotului și adu darul pe care l-a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.

Biblia, Matei 8:3, 4

Pentru că lepra este o boală contagioasă, iar oamenii sănătoși se fereau să îi atingă pe leproși de teamă să nu fie și ei infectați, atingerea lui Isus a fost un act de tandrețe extraordinar la care leprosul, obișnuit să fie respins de oameni și ținut la distanță, nu se aștepta.

Gestul ne vorbește despre dragostea și compasiunea lui Isus pentru toți oamenii care apelează la El, indiferent de cât de disperată ar fi situația lor.

Isus i-a zis:

‒ Vezi să nu spui nimănui, ci du-te, arată-te preotului și adu darul pe care l-a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.

În Biblie, în cartea Leviticul 14: 1-32, sunt instrucțiunile cu privire la jertfa pe care Dumnezeu a poruncit-o pentru cei cu boli de piele (inclusiv lepră) în ziua curățirii lor.

Mărturia leprosului înaintea preotului care i-a pus diagnosticul de lepră a fost că Isus l-a vindecat de boala incurabilă pe care o suferise, iar acum era gata să se întoarcă în comunitatea lui Dumnezeu și să se închine la Templu.

Jertfa pe care trebuia să o aducă cel curățit era o imagine simbolică, o mărturie, care indică sacrificiul lui Isus, singurul care poate să ne scape de lepra păcatului.

Pasărea vie înmuiată în sângele păsării înjunghiate împreună cu lemnul de cedru, firul roșu și isopul îl reprezintă pe cel care a fost spălat și eliberat de păcate prin sângele jertfei. Lemnul de cedru ne duce cu gândul la crucea lui Isus, firul roșu e o reprezentare a sângelui Său care a curs acolo iar isopul este un alt element prezent la crucificare și în alte ritualuri de purificare poruncite lui Moise.

Isus și-a început lucrarea de vindecare curățind de lepră un om care s-a încrezut în El.

Orice om care vine la Isus să fie vindecat de boala păcatului este curățit și făcut neprihănit prin jertfa Lui pentru a trăi o viață necurmată împreună cu Dumnezeu, în familia Sa.

Vara asta am fost în Belgia. Hotelul nostru se afla chiar la limita dintre o zonă relativ liniștită și una în care se adunaseră foarte mulți migranți. Legali sau nu, nu știu.

Într-o dimineață ne-am hotărât să mergem pe malul mării și ne-am pornit spre gară pentru a lua trenul. O plimbare scurtă de doar câteva minute. Am văzut că traseul spre stație trece prin zona de migranți dar nu ne-am stresat prea tare. Asta până când a trebuit să trecem pe sub un pasaj și ne-am oprit la intrare - câțiva migranți se certau și au început să se împingă reciproc.

Ne-am uitat puțin de la distanță și ne-am hotărât să nu trecem printre ei. Am ocolit zona și am ajuns la gară mai târziu.

Nu știu cine erau oamenii ăia. Nu știu de unde veneau și nu știu ce credință aveau. Știu doar ceva foarte simplu: am observat că se încinge treaba și am ales un alt drum.

Zilele trecute, când am citit din nou scena din Matei 8, mi-am adus aminte de dimineața aceea din Belgia. Pentru că și acolo este vorba despre un drum pe care oamenii au ajuns să nu-l mai poată folosi.

Un drum periculos

Isus ajunge în ținutul gadarenilor și este întâmpinat de doi oameni care ieșeau dintre morminte, stăpâniți de demoni.

Matei adaugă un detaliu important:

„Erau așa de cumpliți, că nimeni nu putea trece pe drumul acela.”

Violența lor nu îi distrugea doar pe ei. Afecta întreaga comunitate. Drumul exista, dar oamenii nu l-au mai putut folosi. Ceva similar cu experiența noastră din Belgia.

Mai mult ca sigur că localnicii știau foarte bine zona și o evitau. S-au prins că e pericol pe acolo, și că nu prea pot face nimic pentru a rezolva situația, așa că nu le-a rămas altceva de făcut decât să ocolească zona.

Apoi vine Isus.

Și realitatea imposibil de schimbat până în momentul acela, devine doar o amintire neplăcută în doar câteva clipe.

Demonii se tem

E greu să ratezi contrastul din text. Oamenii erau înfricoșați de cei doi îndrăciți, dar demonii care îi posedau erau terifiați de Isus.

„Ce legătură este între noi și Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuiești înainte de vreme?”

Ce ironic - cei care până nu demult erau teroarea comunității din Gadara, Îl roagă și se milogesc de Isus să nu-i pedepsească înainte de vreme. Aleg mai degrabă să posedeze o turmă de porci și apoi să rămână fără trup, decât să fie aruncați în iadul de foc, înainte de vreme.

Isus le dă voie. „Duceți-vă.”

Porcii se aruncă în mare, iar cei doi oameni sunt eliberați. Dintr-odată, lanțurile întunericului care au ținut o zonă întreagă sub frică, dispar fără urmă.

Te-ai aștepta ca povestea să se termine cu bucurie...

Gadarenii și Isus

Păzitorii porcilor dau fuga în cetate și povestesc ce s-a întâmplat.

„Și iată că toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Isus.”

Până aici, reacția pare normală. Tocmai au auzit o veste extraordinară. Doi oameni demonizați care terorizau zona au fost eliberați, iar pericolul dispăruse. În sfârșit, comunitatea gadarenilor nu mai trebuia să evite zona respectivă.

Numai că versetul continuă:

„Și, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ținutul lor.”

Interesant și ciudat. Nu L-au rugat să rămână. Nu I-au adus alți oameni care sufereau pentru a fi vindecați. Nu ni se spune că s-au bucurat pentru cei doi care fuseseră eliberați.

L-au rugat să plece.

Când ne obișnuim cu răul

E tulburător să concepem ideea asta despre oamenii din Gadara.

Oamenii aceia au trăit suficient de mult în vecinătatea pericolului încât au ajuns să-și organizeze viața în jurul lui. Nu puteau trece pe un anumit drum? Îl evitau. Nu-i puteau controla pe cei doi îndrăciți? Stăteau departe de ei.

Asta facem și noi de multe ori. Când nu putem schimba ceva, învățăm să trăim cu acel lucru. Uneori este chiar o formă sănătoasă de protecție. Nu intri într-o situație periculoasă doar pentru a demonstra că nu îți este frică.

Problema apare când ceea ce am învățat să tolerăm începe să ni se pară normal. Răul nu dispare, dar devine familiar. Ajungem să ne adaptăm în jurul lui și, încet, uităm cât de anormal a fost la început.

În ținutul gadarenilor, Isus nu s-a adaptat situației. Nu a ocolit drumul. A schimbat ceea ce ceilalți ajunseseră doar să evite.

Și tocmai Cel care a rezolvat problema a devenit Problema pe care acei oameni nu o mai doreau acolo.

Este greu să nu vezi ironia.

O problemă veche și nouă

Multă vreme am avut impresia că respingerea creștinismului în societatea occidentală este ceva specific epocii noastre.

Și încă mi se pare greu de înțeles.

Creștinismul, atunci când este trăit cu seriozitate, îl cheamă pe om la pace, autocontrol, cinste, muncă, fidelitate și respect față de ceilalți.

Isus îi spune creștinului să-și iubească vrăjmașii, să se roage pentru cei care îl persecută, să nu răspundă răului cu rău, să-l ajute pe cel aflat în nevoie și să nu se răzbune singur.

Sigur, putem să ne uităm în jurul nostru și să vedem oameni care se declară creștini, dar care nu trăiesc conform învățăturilor lui Hristos.

Dar eșecul unora care se pretind creștini nu schimbă învățătura lui Hristos.

Până la urmă, nu este suficient ca un om să-și spună creștin. Isus leagă în mod repetat credința de ascultare, de roade și de o viață care Îl urmează. Dacă respingem în mod constant ceea ce ne-a spus Hristos și nu vrem să trăim sub autoritatea Lui, simpla etichetă de „creștin” nu înseamnă prea mult.

Și de aceea mi se pare ciudat când o cultură începe să privească creștinismul ca pe ceva depășit, incomod sau chiar periculos, în timp ce devine tot mai tolerantă cu idei și comportamente care pot produce exact opusul valorilor pe care pretinde că le dorește.

Credeam că aceasta este una dintre contradicțiile lumii moderne.

Însă pasajul din Matei 8 mi-a reamintit că oamenii L-au respins pe Isus chiar de la început - cu toate că au putut vedea cu ochii lor rezultatul pozitiv și binecuvântarea prezenței Lui.

Au ochi dar nu văd

Avem uneori impresia că oamenii Îl resping pe Dumnezeu doar pentru că nu au suficiente dovezi. Ne spunem că dacă ar vedea o minune, ar crede. Dacă ar vedea un om schimbat, ar înțelege. Dacă ar vedea binele produs de Dumnezeu, L-ar dori și ei.

Dar se pare că nu e chiar așa. Oamenii din Gadara știau cine fuseseră cei doi. Știau că nimeni nu putea trece pe drumul acela, iar acum vedeau că situația s-a schimbat radical. Nu le lipsea dovada că se întâmplase ceva extraordinar. Și totuși L-au rugat să plece.

Am impresia că nu lipsa dovezilor e problema, ci faptul că prezența lui Isus cere o schimbare. El nu vine doar să ne facă viața puțin mai confortabilă. Când îi deschizi ușa lui Isus să intre în viața ta, anumite obiceiuri nu mai pot rămâne neatinse, prioritățile trebuie reordonate, și nu mai poți accepta compromisul în viața ta.

Prezența Lui cere o schimbare la felul în care ne raportăm la bani, la oameni, la adevăr, la păcat, la iertare și la putere. Îl vrem pe Dumnezeu foarte aproape atunci când avem nevoie de ajutor. Întrebarea este cât de aproape Îl vrem atunci când începe să ne schimbe.

Îl vrem pe Isus aproape?

Este ușor să citim povestirea și să judecăm cetatea. Cum au putut să facă asta? Cum au putut vedea doi oameni eliberați de robia demonilor și totuși să-L respingă pe Isus?

Dar întrebarea devine mult mai incomodă dacă o mut de la ei la mine. Există zone din viața mea în care Îl vrem pe Isus aproape doar atâta timp cât nu tulbură prea mult lucrurile? Îi cer ajutorul, dar vreau să păstrez controlul? Îi vreau pacea, dar nu și autoritatea?

În punctul acesta, Matei 8 nu mai este doar despre Gadara de acum două mii de ani. Este și despre noi. Și cred că poate fi și despre societatea modernă.

Putem ajunge să acceptăm lucruri care rănesc oameni, familii și comunități nu pentru că le considerăm bune, ci pentru că am încetat să mai credem că poate să fie și altfel. În schimb, atunci când învățătura lui Hristos cere o schimbare reală, tocmai ea poate începe să ni se pară incomodă.

Poate că astăzi nu-I spunem direct să plece. Îl împingem treptat spre margine. Îl reducem la o credință strict privată, fără dreptul de a ne spune ceva despre felul în care trăim în societate. Păstrăm din învățătura Lui ceea ce se potrivește deja cu valorile noastre și respingem ceea ce ne contrazice.

Nu rostim cuvintele „pleacă din ținutul nostru”. Dar rezultatul este același.

L-au rugat să plece

De aceea mi se pare atât de greu de citit propoziția asta:

„L-au rugat să plece din ținutul lor.”

Și asta după ce doi oameni au fost eliberați și după ce o putere care îi înspăimântase fusese înfrântă.

Și Isus a plecat.

Nu i-a obligat să-L primească. Există ceva serios și periculos în libertatea de a alege. Putem alege prezența Lui, dar putem și să-I spunem că preferăm să rămână la distanță. Iar El nu forțează ușa.

Poate că acesta este avertismentul pe care îl aud eu în Matei 8.

Dumnezeu poate schimba lucruri pe care noi am ajuns să le considerăm imposibil de schimbat. Poate elibera oameni pe care noi i-am abandonat și poate intra în locuri de care noi am învățat doar să ne ferim.

Întrebarea nu este dacă are puterea să o facă. Întrebarea este dacă Îl vrem acolo după ce începe să schimbe lucrurile.

Pentru că este posibil să vrem o lume mai sigură, dar nu pe Hristos. Să vrem pace, dar nu adevărul Lui. Să vrem roadele unei societăți modelate de valorile creștine, dar să nu mai vrem rădăcina din care au crescut.

Locuitorii acelui ținut au avut în fața lor pe Cel care putea schimba ceea ce ei învățaseră să ocolească.

Și L-au rugat să plece.

Mă întreb uneori dacă nu facem și noi același lucru, doar că am găsit moduri mult mai elegante de a o spune.

La Muntele Sinai, Dumnezeu a încheiat un legământ cu poporul Israel, pe care îl salvase din sclavia egipteană, alegându-l să fie poporul Său dintre toate națiunile pământului.

Prin acest legământ, Dumnezeu a promis poporului Său ales protecție și binecuvântări condiționate de îndeplinirea de către acesta a obligațiilor/poruncilor consemnate în Legea divină. (Deuteronomul 30)

Necredincioșia poporului legământului față de Dumnezeu, evidentă prin încălcarea poruncilor Sale, a adus blesteme în loc de binecuvântări.

Așadar era important ca poporul legământului să cunoască Legea lui Dumnezeu pentru a o împlini.

Pe vremea lui Isus, Legea era studiată de către experții în domeniu — cărturarii, cunoscuți și sub numele de învățători ai Legii. Cărturarii se ocupau nu doar cu studiul, ci și cu interpretarea și transmiterea învățăturii Legii. Erau foarte respectați în societatea evreiască fiind deseori consultați în chestiuni legale și religioase iar interpretarea lor a Legii era considerată definitivă.

După ce a terminat Isus de spus aceste cuvinte, mulțimile au rămas uimite de învățătura Lui, căci El îi învăța ca Unul Care are autoritate, nu cum îi învățau cărturarii lor.

Biblia, Matei 7:28, 29

Deși prin munca lor meticuloasă de copiere a textului Legii au asigurat transmiterea textului divin la generațiile următoare, cărturarii au greșit prin accentuarea excesivă a tradițiilor— adică a regulilor și ritualurilor pe care ei le-au elaborat pentru a explica și a pune în practică poruncile lui Dumnezeu. Importanța exagerată acordată tradițiilor și ritualurilor a dus la neglijarea sau chiar anularea sensului mai profund al poruncilor lui Dumnezeu.

Prin predica de pe munte, Isus aduce în prim plan spiritul Legii lui Dumnezeu tocmai ceea ce cărturarii au dat la o parte prin învățătura lor.

Ce dădea autoritate învățăturii lui Isus

1. În primul rând prin simplul fapt că era fidelă Cuvântului lui Dumnezeu, transmițând înțelesul adevărat al poruncilor, învățătura lui Isus avea autoritate fiind net superioară eforturilor de interpretare ale cărturarilor.

2. În al doilea rând, autoritatea învățăturii era dată de Cel care transmitea învățătura. El era Dumnezeu Cuvântul în trup de om, Autorul Legii divine.

3. În al treilea rând, învățătura lui Isus avea autoritate deoarece El nu doar îi învăța pe alții Legea Împărăției ci o practica El însuși într-un mod desăvârșit, fiind fără păcat. El a venit să împlinească pe deplin Legea lui Dumnezeu. (Matei 5:17-20)

   
   Numeroasele reguli inventate de cărturari pe baza Legii lui Dumnezeu — care constituiau tradiția — erau ca niște poveri grele pe care le puneau pe umerii celor mulți, dar pe care ei înșiși nu erau dispuși să le poarte. (Luca 11:46) Prin legalismul lor care sufoca viața spirituală adevărată ei închideau accesul oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu. (Luca 11:52)

   
   Isus a ignorat tradițiile religioase ale cărturarilor, ceea ce i-a atras ura conducătorilor religioși ai sectei fariseilor, din care făceau parte mulți dintre ei. Tradiția era la fel de importantă pentru farisei ca și Legea lui Dumnezeu, și atunci pentru ei încălcarea tradiției era echivalentă cu încălcarea Legii divine a lui Dumnezeu. Deoarece Isus încălca tradițiile religioase — de exemplu, vindecând în ziua de Sabat — fariseii îl considerau un păcătos. (Ioan 9:24)
   

4. În al patrulea rând, autoritatea lui Isus venea din ascultarea și supunerea Lui față de autoritatea Tatălui.

Isus și-a împlinit misiunea pe pământ în conformitate cu planurile, programul și voia lui Dumnezeu. El a acceptat calendarul hotărât de Tatăl și modul Lui de a face lucrurile chiar dacă la finalul lucrării Sale pe pământ voia Tatălui a fost ca El să bea paharul suferințelor și să moară pe cruce. (Luca 22:42)

Isus a făcut voia Tatălui când a intrat în apa botezului, când a mers în pustie condus de Duhul pentru a fi ispitit de diavolul, când Și-a chemat ucenicii să Îl urmeze, când a călătorit prin Galileea transmițând învățătura Sa oamenilor, proclamând Evanghelia și vindecând boli fizice și spirituale. (Matei capitolele 3, 4)

El nu a preluat controlul lucrării promovând inițiative personale. În poziția de Fiu al lui Dumnezeu, Isus a ascultat în mod desăvârșit de Tatăl și s-a lăsat condus de El în tot ce a făcut.

5. Mai mult, lucrările extraordinare pe care Isus le făcea, abilitatea Sa supranaturală de a vindeca dădea greutate și autoritate Cuvântului Său.

Uimirea mulțimii

mulțimile au rămas uimite de învățătura Lui, căci El îi învăța ca Unul Care are autoritate, nu cum îi învățau cărturarii lor

Învățătura lui Isus cuplată cu puterea Lui supranaturală a atras deseori uimirea mulțimii care Îl urma peste tot. Deseori oamenii care Îl ascultau și care Îl priveau, chiar și ucenicii, se întrebau cine poate fi acest Om extraordinar.

Uimirea mulțimii cu privire la învățătura lui Isus se datora deseori unei disonanțe cognitive din mintea ascultătorilor. Ei erau nedumeriți și nu puteau împăca ceea ce era Isus în aparență cu ceea ce demonstra cu autoritate că este. (Marcu 6:2)

Cel care îi învăța, în ochii lor, era un tinerel de vreo 30 de ani, fiul unui tâmplar care nu frecventase niciodată școli teologice și nu studiase în academiile prestigioase ale vremii. El nu era un cărturar de seamă cu zeci de ani de experiență în studiul Legii divine. Și cu toate acestea, învățătura lui Isus era extraordinară, avea autoritate mai mare decât a învățătorilor cu experiență ai poporului.

Mai mult, e bine știut faptul că aspectul uman al lui Isus care acoperea ca un văl identitatea Lui de Dumnezeu a constituit adesea un obstacol în calea încrederii oamenilor în El. (Matei 13: 53-58)

De exemplu, să ne aducem aminte cum ucenicul Petru care era mai în vârstă în ani pământești decât Isus, mereu avea tendința să Îl corecteze, să Îl domine, chiar să Îl apere.

Isus i-a descoperit lui Petru pe Muntele Transfigurării cine este El cu adevărat. Ucenicul chiar L-a auzit pe Dumnezeu cu acea ocazie spunându-i să asculte de Isus care era Fiul Său. (Matei 17:1-5)

Apoi, în grădina Ghetsimani, când Petru a scos o sabie să Îl apere pe Isus de gărzile Templului, Domnul i-a spus că are la dispoziție douăsprezece legiuni de îngeri care I-ar fi venit în ajutor dacă ar fi cerut asistența lor. (Matei 26:51-53)

Puterea lui Isus

Isus a mers de bună voie la cruce pentru a ne salva de păcate. El nu a fost o victimă a cruzimii romanilor sau a mașinațiunilor malefice ale conducătorilor religioși evrei.

Ca om părea că era foarte vulnerabil când a fost prins și judecat dar, în realitate, El își ținea în frâu puterea mare pe care o avea la dispoziție de dragul păcătoșilor.

Prima parte a misiunii Lui pe pământ a fost să-i caute și să-i găsească pe cei pierduți, să vindece trupurile și sufletele bolnave care aveau nevoie de El, să îi salveze pe păcătoși. El nu a venit să îi condamne și să îi distrugă sau să-i forțeze să I se supună printr-o revelație zdrobitoare a gloriei pe care o avea ca Dumnezeu. (Luca 19:10, Ioan 3:16-18)

În primul rând El și-a folosit puterea și autoritatea pentru a inaugura perioada de har în care tuturor oamenilor li se oferă în dar pacea cu Dumnezeu, salvarea de păcate.

Când va reveni pe pământ, a doua oară, El va aduce dreptatea și Își va folosi puterea pentru a distruge tot răul care poluează pământul și cu el, pe cei care sunt de partea răului care se vor ridica împotriva Lui în loc să primească darul împăcării cu Dumnezeu. (Apocalipsa 19:11-21)

Lucrarea lui Isus făcută cu toată autoritatea pe care a avut-o ca Dumnezeu Cuvântul Întrupat a produs în cele din urmă credință în cei care cu sinceritate și-au deschis inimile pentru a învăța de la Isus și pentru a împlini cuvintele Lui.

Ochii spirituali ai celor care au trecut de la uimire la încredere în El au fost deschiși pentru a vedea dincolo de umanitatea lui Isus, divinitatea Lui.

Fiecare din noi azi putem citi învățătura lui Isus, iar când facem acest lucru de fapt petrecem timp cu El. E o învățătură vie care produce uimire și în ziua de azi pentru că are autoritatea divină a lui Dumnezeu.

Să lăsăm uimirea pe care o simțim în prezența Lui, să producă încredere în Cuvântul lui Isus și credință în El, Cuvântul Întrupat.

Mi s-a întâmplat, mai demult, să fiu întrebat într-un grup mic dacă vreau să spun eu rugăciunea cu voce tare. Am refuzat imediat: „Nu, nu, mai bine altcineva. Nu cred că sunt cel mai potrivit.”

A sunat frumos. A sunat smerit. Dar eu știam ce era în spatele răspunsului. Nu era smerenie. Era frică. Iar frica îmbrăcată în haine de smerenie seamănă destul de bine cu lucrul real, până te uiți mai atent.

Azi dimineață am recitit povestea lui Saul și mi-am adus aminte de episodul de mai sus.

Smerenia adevărată

Când Samuel îl întâlnește prima oară pe Saul și îi spune că Dumnezeu l-a ales rege peste Israel, reacția lui este de uimire și modestie: „Oare nu sunt eu beniamit, din una dintre cele mai mici seminții ale lui Israel? Și familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminția lui Beniamin?” (1 Samuel 9:21).

Așa arată smerenia adevărată: un om se uită la sine cu ochi cinstiți și nu-și dă aere. Nu se preface că merită mai mult decât merită.

Când vine însă ziua încoronării publice, când Samuel adună poporul ca să-l prezinte pe rege, Saul nu e de găsit. Îl caută, se roagă, întreabă unde este. Iar Domnul le răspunde: „S-a ascuns între bagaje” (1 Samuel 10:22).

La prima vedere, pare că Saul se poartă din nou smerit. Dar dacă ne uităm la context, lucrurile stau puțin altfel. Saul știa deja că fusese ales rege. Samuel l-a uns ca și rege cu ceva timp în urmă. Semnele despre care Samuel îi vorbise se împliniseră întocmai. Dumnezeu îi confirmase chemarea în mai multe feluri.

Și răspunsul lui Saul? Se ascunde între bagaje. Chiar la prima încoronare a unui rege în Israel!

Privit din afară, gestul lui încă poate semăna cu smerenia. Există însă un punct în care sentimentul că nu ești suficient încetează să mai fie smerenie.

Smerenia adevărată spune: „Nu sunt vrednic, dar dacă Dumnezeu mă cheamă, merg.”

Falsa smerenie spune: „Nu sunt vrednic, așa că mă ascund.”

Prima te împinge înainte. A doua te paralizează. Diferența nu se vede întotdeauna în cuvinte, ci în ce faci după ce le-ai spus.

Ucenicii în furtună

În Evanghelia după Marcu (și Matei), găsim o scenă interesantă: ucenicii traversau marea pe o barcă și i-a prins furtuna. Isus dormea. Valurile intrau în corabie, ei erau îngroziți, iar El dormea dus. L-au trezit disperați: „Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?”

Isus Se ridică, potolește vântul, apoi Se întoarce spre ei: „Pentru ce sunteți așa fricoși? Tot n-aveți credință?” (Marcu 4:40).

Observă că nu i-a certat pentru că L-au trezit și nici nu le-a reproșat că I-au cerut ajutorul. I-a mustrat pentru frica din spatele cererii. Frica lor arăta ce credeau, de fapt, despre Cel care era în barcă alături de ei.

De unde știm că era o problemă de credință? Din disperare.

La fel s-a întâmplat și cu Saul între bagaje. Nu știu exact ce a fost în mintea lui în momentul acela, dar știu ce îi arătase deja Dumnezeu: îl alesese, îi confirmase alegerea și îl pregătise pentru ce urma. Cu toate acestea, Saul s-a ascuns.

Chemarea creștinului

Există o chemare generală pentru toți creștinii: să facem voia Tatălui în toate lucrurile care ne stau înainte. Nu putem face asta singuri - fără Duhul Sfânt, e o luptă pierdută din start. Dar chemarea este reală și este pentru fiecare dintre noi.

Există și chemări specifice. Cineva este chemat să predice evanghelia. Altcineva, să meargă misionar într-un anumit loc. Altul, să spună un adevăr pe care toți ceilalți îl evită.

Principiul rămâne același: este o mare onoare și o uriașă responsabilitate să-L reprezinți pe Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă să dai înapoi sau să te retragi, ci dimpotrivă - să-ți accepți limitele și, prin puterea Duhului Sfânt, să mergi înainte.

Continuarea pentru Saul

Partea interesantă este că, după episodul cu bagajele, Saul chiar a început bine. A luat hotărâri înțelepte, s-a încrezut în Dumnezeu și a obținut o primă victorie răsunătoare împotriva amoniților. Mai mult, când unii israeliți au vrut să-i ucidă pe cei care se îndoiseră de Saul la început, el a refuzat răzbunarea: „Nimeni nu va fi omorât în ziua aceasta, căci astăzi Domnul a dat o izbăvire lui Israel” (1 Samuel 11:13).

I-a dat credit lui Dumnezeu. A condus cu blândețe. A mers înainte.

Spun asta pentru că o frică de moment, mai exact lipsa credinței pe moment, nu trebuie să te definească. Saul s-a ascuns la început, dar apoi și-a revenit. A ales să se încreadă în Domnul, iar perioada aceea din viața lui a fost una bună.

Ce a urmat mai târziu e o altă poveste - și una tristă. Dar pentru astăzi mă opresc aici, fiindcă lecția este asta: un început ezitant nu definește o traiectorie în întregimea ei.

E rândul tău

Dacă te-ai surprins vreodată ascunzându-te între bagaje - între scuze frumos împachetate, lipsa de timp, între modestii care sună bine, dar care ascund doar frică, sau între amânări îmbrăcate în haine spirituale - te înțeleg. Am făcut și eu la fel.

Dar nu trebuie să rămâi acolo. E rândul tău să ieși dintre bagaje.

Nu pentru că ai fi tu cine știe ce, ci pentru că Cel care te-a chemat poate și vrea să te folosească în lucrarea Lui.

În predica de pe munte, Isus ne învață neprihănirea autentică ce depășește neprihănirea de suprafață a conducătorilor religioși ai vremii Lui. Neprihănirea lui Isus e singura acceptată în Împărăția lui Dumnezeu.

E vorba de puritatea care pornește din interior, dintr-o minte și inimă curățită de ranchiună, răzbunare, imoralitate sexuală, minciună, ură, neiertare, mândrie spirituală, ipocrizie, etc.

Isus face posibilă o viață neprihănită și deci accesul celor ce cred în El în Împărăția cerurilor. El însuși este poarta cea strâmtă prin care se intră în Împărăție, (Matei 7:13, Ioan 10: 9, 10), adică în viața condusă de Duhul Sfânt.

Viața cu Dumnezeu (în neprihănire) este o viață care e susținută de Isus. El e Stânca tare care îi ține în picioare pe credincioși prin problemele inerente vieții pe pământ.

Temelia solidă a neprihănirii

De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face va fi asemănat cu un om înțelept, care și-a construit casa pe stâncă. S-a revărsat ploaia, au venit râurile, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea, dar ea nu s-a prăbușit, pentru că temelia îi fusese pusă pe stâncă.

Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face va fi asemănat cu un om nesăbuit, care și-a construit casa pe nisip. S-a revărsat ploaia, au venit râurile, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea și ea s-a prăbușit, iar prăbușirea i-a fost mare“.

Biblia, Matei 7:24-27

În încheierea predicii de pe munte, Isus ne vorbește despre două categorii de oameni care aud cuvintele Lui, oamenii înțelepți și oamenii nesăbuiți.

Există unele asemănări între acești oameni.

Atât unii cât și alții aud cuvintele lui Isus, sunt familiarizați cu învățătura Lui. Probabil ascultă aceleași predici sau merg la aceeași biserică.

Atât unii cât și alții sunt activ implicați în construirea propriilor vieți.

Atât unii cât și alții sunt loviți de suferințe, necazuri, greutăți asemănătoare, probleme care vin la pachet cu viața pe pământ.

De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face va fi asemănat cu un om înțelept, care și-a construit casa pe stâncă.

Spre deosebire de omul nechibzuit, cel înțelept nu doar aude cuvintele lui Isus ci le și face. Acest om pune în practică modul de viață neprihănit pe care îl învață de la Isus pentru că crede că El are dreptate și că ceea ce spune e adevărat.

Stânca e Isus

Isus ne învață prin pilda Lui că nu e suficientă o cunoaștere abstractă și teoretică a învățăturii (cuvintelor) Lui. Doar cunoașterea care vine din experiența unei vieții trăite împreună cu El ne e de folos.

Cuvintele lui Isus sunt de încredere datorită Persoanei Sale. El este Stânca, acel punct de sprijin solid, neclintit, neschimbător care îi ține în picioare în lumea aceasta pe cei ce și-au pus încrederea în El. (Romani 9:33, 1 Corinteni 10:4)

La început, poate credința omului înțelept este mică, asemeni unui bob de muștar, dar o încredere care se practică crește și se consolidează în fiecare zi devenind un obicei și un mod de viață.

Încrederea în Isus pusă în practică printr-o viață neprihănită e un proces de durată. E o construcție care ia timp, dar o construcție a cărui temelie e bine ancorată, lucru care devine evident când apar problemele inerente vieții pe pământ.

S-a revărsat ploaia, au venit râurile, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea, dar ea nu s-a prăbușit, pentru că temelia îi fusese pusă pe stâncă.

Un om care și-a pus încrederea în Isus practicând viața neprihănită propovăduită de El nu este doborât de necazurile, problemele, suferințele care vin peste el.

Dificultățile nu menajează pe nimeni ci izbesc, lovesc, sunt dureroase, dar nu pot să îl distrugă pe credincios deoarece el îl are pe Isus ca sprijin. În necazuri, credinciosul aleargă la Domnul în care se încrede. Isus e Stânca care îl ține în picioare în mijlocul greutăților.

Când cuvintele lui Isus nu au nici un efect

Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face va fi asemănat cu un om nesăbuit, care și-a construit casa pe nisip. S-a revărsat ploaia, au venit râurile, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea și ea s-a prăbușit, iar prăbușirea i-a fost mare“.

Isus nu ne vorbește în pilda Sa despre nesăbuiții din lumea asta care nu sunt interesați de cuvintele Lui, acei oameni care sunt atât de împotrivitori și atât de răzvrătiți încât nici nu vor să audă ce are El de spus.

Isus ne vorbește despre nechibzuiții care aud cuvintele Lui, cei care ascultă împreună cu oamenii înțelepți cuvintele Domnului care sunt proclamate de la un amvon.

Ca să înțelegem de ce cuvintele Lui nu reușesc să aibă același efect în cei nechibzuiți ca și în cei înțelepți, să ne aducem aminte de pilda semănătorului. (Biblia, Matei 13: 3-9 - pilda și 13:18-23 -interpretarea)

Există 4 tipuri de oameni care aud Cuvântul.

În prima categorie sunt oamenii ale căror inimi sunt insensibile la Cuvânt. Inimile lor sunt asemeni solului bătătorit de lângă drum. Poate că acest sol ar fi fertil dacă ar fi arat și îngrijit. Dar fiind călcat în picioare de atâția oameni, a devenit tare și sterp. Orice sămânță bună care cade acolo este ușor percepută de păsări (agenții celui rău) și este furată. Cuvântul, asemănat cu o sămânță de grâu, nu pătrunde în inimile împietrite pentru că nu este înțeles.

În a doua categorie sunt oamenii ale căror inimi sunt împărțite, adică parțial întărite, parțial sensibile la Cuvânt. Ele sunt asemănate cu solul îmbâcsit de pietre. Cu siguranță acest sol ar fi fertil dacă ar fi curățit de pietre. Cuvântul semănat în această inimă este înțeles și primit cu bucurie dar când apare persecuția, impuritățile (pietrele) care sunt acolo, nefiind îndepărtate, împiedică dezvoltarea armonioasă a credinței.

În a treia categorie sunt oamenii ale căror inimi sunt dominate de materialism și îngrijorări. Ele sunt asemeni unui sol fertil infestat de semințe de spini. Credința care se naște din sămânța Cuvântului în această inimă este sufocată de “spinii” care cresc din celelalte semințe care au ajuns acolo. Cu siguranță acest sol ar fi bun dacă ar fi curățat de filozofiile de viață păguboase din semințele de spini care sufocă învățătura curată din sămânța Cuvântului.

A patra categorie sunt oamenii ale căror inimi sunt sensibile la Cuvântul lui Dumnezeu. Ele sunt asemănate cu solul fertil, bine arat, purificat de tot ce ar putea constitui un impediment în dezvoltarea armonioasă a credinței. Cuvântul auzit este primit în inima curățită și produce credință, o viață neprihănită din abundență.

Așadar, dintre toți care aud Cuvântul, cei care rămân tari în credință prin furtunile vieții sunt doar cei cu inima curățită de impurități de orice fel. Ei vor produce roadele credinței și neprihănirii în urma auzirii Cuvântului.

De ce se prăbușesc nesăbuiții?

Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face va fi asemănat cu un om nesăbuit, care și-a construit casa pe nisip.

Nesăbuiții se prăbușesc când vin necazurile pentru că deși aud cuvintele lui Isus, nu le fac. Poate că ei Îl admiră ridicându-L la rangul de învățător în mintea lor dar ei nu cred că învățătura lui Isus despre neprihănire e pentru ei, nu sunt interesați de ea. Mai simplu spus, nu cred în Isus.

Credința în Isus în cazul celor nechibzuiți este substituită de credința în altceva sau în altcineva.

Poate fi vorba despre credința într-o filozofie falsă având în vedere contextul învățăturii despre profeții falși pe care Isus ne-o dă împreună cu acest ultim gând de la finalul predicii de pe munte.

Învățătura falsă este un nisip înșelător și periculos. Ea promite avantaje dar în realitate e doar o minciună care distruge vieți.

La fel ca profeții falși, cei nechibzuiți nu sunt transformați de cuvintele lui Isus ci continuă să trăiască în păcat pentru că păcatul e prea prețios pentru ei și nu vor să renunțe la el.

Poate că credința nechibzuiților e ancorată într-o carieră, în posesiuni materiale, în sine, într-un membru al familiei sau alți oameni, într-o instituție, etc. Oamenii nesăbuiți nu sunt gata să Îi dea lui Isus primul loc în viața lor, tronul din inima lor fiind deja ocupat.

Însă viața pe Stâncă înseamnă a trăi în Împărăția cerurilor unde Isus e pe tron. Ea presupune procesul prin care Isus ne conduce în renunțarea la practici păcătoase în favoarea practicării neprihănirii. E un proces prin care ne lăsăm salvați de robia crudă a păcatului pentru a fi guvernați de Isus.

Cu alte cuvinte, mai simplu spus, nu se poate:

Isus + mod de viață păcătos.

Isus + alți dumnezei.

Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face va fi asemănat cu un om nesăbuit, care și-a construit casa pe nisip. S-a revărsat ploaia, au venit râurile, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea și ea s-a prăbușit, iar prăbușirea i-a fost mare.

Isus e Stânca iar orice alt lucru sau orice altă persoană care e pusă în locul care i se cuvine Lui e ca un nisip mișcător, înșelător. Stânca oferă stabilitate și siguranță în mijlocul unei lumi care se duce de râpă. Nisipul ne duce exact în râpa în care se îndreaptă lumea fără Dumnezeu.

O viață care are la bază filozofii false și o credință plasată greșit în lucruri sau persoane efemere este o viață de instabilitate pe toate planurile - pe plan emoțional/mental, financiar, relațional etc. Când apar problemele, și ele vor veni cu siguranță, viața construită pe nisipul înșelător și instabil al lumii se va prăbuși.

Invitația lui Isus

Isus ne invită la odihna Lui pe noi toți cei trudiți și împovărați de munca la care ne-am înhămat până acum ca să ne construim vieți de succes într-o lume ostilă și vremelnică.

E o invitație să ne încredem în El și să primim prin credință neprihănirea Lui (jugul Lui). Trăirea în neprihănire e o viață bună plină de bucurie și pace supranaturală chiar în mijlocul greutăților pentru că e o viață împreună cu Isus. Domnul vrea să ne conducă în această viață și să ne ajute să o trăim. El nu așteaptă de la noi să ne descurcăm singuri.

În jugul lui Isus, El trage împreună cu noi mereu și face munca cea mai grea. Pas cu pas, în ritmul nostru, El ne susține pe drumul pe care ni-l croiește și merge alături de noi cu blândețe și bunătate până la capăt.

E frumos cu Isus în viața asta și la bine și la greu.

Veneam cu mașina de la parc și discuția a alunecat spre felul în care merg lucrurile în lumea asta. Copiii mei sunt adolescenți acum și unul din lucrurile bune la vârsta lor este că poți discuta cu ei. Chiar au păreri. Nu întotdeauna cele pe care le-aș vrea eu, și tocmai de asta e interesant. Te contrazic, te obligă să-ți explici mai bine gândurile și, din când în când, au dreptate.

Am ajuns toți la aceeași concluzie: nu există pe pământul acesta un guvern fără corupție. Niciunul. Poți schimba oamenii, partidele, sistemul cu totul, iar după o vreme vezi aceleași lucruri. Alte fețe, aceleași probleme.

Pentru că, până la urmă, e de ajuns un singur om. Nu ai nevoie de o conspirație uriașă sau de un sistem stricat din start. Ajunge un om, ocazia potrivită și un moment în care nu se uită nimeni. Pe acolo intră corupția, pe unde pare că nu se vede. Iar oameni sunt peste tot, așa că orice am construi devine șubred în timp: instituții, legi, înțelegeri, promisiuni. Toate stau, într-un fel sau altul, pe umerii unor oameni.

Multă vreme am crezut că problema e că n-am găsit încă formula potrivită. Că undeva, cândva, o generație mai deșteaptă decât a noastră va pune lucrurile cap la cap și va ieși bine. Nu mai cred asta. Nu pentru că am devenit cinic, ci pentru că Scriptura spune ceva mai simplu și mai greu de primit: lumea aceasta, deocamdată, nu este în mâinile noastre.

A cui este lumea aceasta?

Isus l-a numit de trei ori pe Satana „stăpânitorul lumii acesteia”. Pavel merge mai departe și îi spune „dumnezeul veacului acestuia”, cel care a orbit mintea oamenilor ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei. Iar Ioan o scrie fără să ne menajeze deloc: toată lumea zace în cel rău. (1 Ioan 5:19)

La început n-a fost așa. Dumnezeu a făcut pământul și i l-a încredințat omului să îl stăpânească și să aibă grijă de el. Dar omul a ascultat de minciuna șarpelui, iar de atunci trăim cu consecințele acelei rupturi.

Cred că e important să înțelegem asta, altfel ajungem să-I punem lui Dumnezeu în cârcă lucruri pe care nu El le-a făcut. Copilul bolnav. Războiul de peste graniță. Prietenul plecat mult prea devreme. Ne ridicăm privirea și întrebăm: „De ce ai lăsat asta?”, deși trăim într-o lume care s-a rupt demult de Creatorul ei și continuă să se îndepărteze și mai mult pe zi ce trece.

Comoara din țarină

Isus a spus într-o pildă că Împărăția cerurilor seamănă cu o comoară ascunsă într-un teren (țarină). Un om o descoperă și, copleșit de bucurie, se duce și vinde tot ce are ca să cumpere terenul acela. (Matei 13:44)

Terenul este lumea. Comoara ascunsă în ea e Împărăția cerurilor, cu alte cuvinte, comunitatea credincioșilor, biserica. Iar Cel care vinde tot ce are ca să cumpere terenul este Isus.

Isus n-a cumpărat terenul (lumea) pentru că era curată sau vrednică de cumpărat. A cumpărat-o pentru comoara din ea.

Pentru credincioși.

Iar prețul n-a fost în bani. Peste tot în Noul Testament, cuvântul „răscumpărare” este legat de sacrificiu: „în El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor”. (Efeseni 1:7) Costul răscumpărării acestei lumi a fost mai mare decât am fi putut plăti vreodată iar Isus a plătit tot. Acum mai bine de două mii de ani, pe o cruce în afara zidurilor Ierusalimului.

Cu asta aș vrea să rămână copiii mei, mai degrabă decât cu orice lecție despre politică sau societate: lumea în care s-au născut este o lume răscumpărată. Actul este semnat, prețul este plătit. Tot ce mai așteptăm este ziua în care Cumpărătorul vine să ia în stăpânire ceea ce este al Lui.

Între semnătură și mutare

Apostolul Pavel, în epistola lui către Evrei, spune că Dumnezeu I-a supus lui Isus toate lucrurile, „dar acum, încă nu vedem că toate lucrurile Îi sunt supuse”. (Evrei 2:8) Aici trăim noi: între semnătură și mutare. Între prețul plătit și ziua în care Răscumpărătorul va veni să își ia în primire ceea ce Îi aparține.

De aceea creștinii se roagă de mai bine de două mii de ani cu aceleași cuvinte pe care ni le-a lăsat El: „Vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.” (Matei 6:10)

Iar până atunci, Satana face ce a făcut de la început. Știe că timpul lui este limitat, știe că împărăția lui are termen de expirare. Așa că ne oferă scurtături.

Scurtătura pe care ne-o întinde

Pe Isus L-a dus pe un munte înalt. I-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor, apoi I-a spus: „Ți le dau pe toate, acum, dacă Te închini mie”. (Matei 4:9)

Cu alte cuvinte: nu trebuie să treci pe la cruce. Poți ajunge la rezultat fără drumul cel lung și îngust. Poți avea coroana fără cuie.

Nouă ne spune același lucru, doar pe măsura noastră. Nu trebuie să te lepezi de tine. Nu trebuie să aștepți. Uite, împlinirea e chiar aici: în sticla asta, în relația asta, în compromisul mic de la serviciu, în ora pierdută pe telefon care ți-a mâncat seara. Împlinire imediată, fără cruce.

Minte, desigur. A mințit dintotdeauna. Isus ne spune ceva total opus: cine își va pierde viața pentru El o va câștiga.

Ce urmează, de fapt

Ziua aceea vine. Nu ca o metaforă frumoasă, ci ca un eveniment.

Va veni o zi când săbiile se vor preface în fiare de plug și sulițele în cosoare, iar oamenii nu vor mai învăța să facă război. O zi când șchiopul va sări ca un cerb, iar ochii orbilor se vor deschide. (Isaia 2, 11, 35)

Fără boală. Fără cimitire. Fără știri de seară care îți strâng inima.

Asta este speranța copiilor lui Dumnezeu. Nu că ne vom descurca noi cumva. Nu că istoria se repară singură. Nu că, după destule alegeri, tratate și reforme, omul își va vindeca singur inima.

Speranța noastră este că Isus vine în curând după comoara Sa din terenul pe care l-a cumpărat.

Dacă ești obosit de cum arată lumea, nu-ți muta speranța pe altceva. Pune-o în El.

Iar dacă nu ești sigur că faci și tu parte din comoara pentru care El a dat totul, să știi că poți veni la Isus și să-L rogi să fie și Mântuitorul tău. Nu trebuie să te pui mai întâi la punct. Nu trebuie să meriți. Prețul a fost plătit deja, în întregime.

Trebuie doar să vii.

La începutul predicii de pe munte, Isus ne arată în cele șapte fericiri cine sunt oamenii împărăției și care sunt fericirile cu care sunt binecuvântați.

El ne descoperă caracterul adevăraților credincioși și deci virtuțile după care pot fi identificați.

Credincioșii tânjesc după Dumnezeu, sunt smeriți, blânzi, sunt flămânzi și însetați după neprihănire, sunt milostivi, au o inimă curată vizibilă într-o viață în ascultare de Dumnezeu, sunt împăciuitori. Din pricina neprihănirii sunt urâți fără temei de cei ce iubesc păcatul.

Acum, la încheierea predicii, la extrema opusă, formând un contrast izbitor cu oamenii împărăției sunt profeții falși despre care Isus ne avertizează că vin în rândul credincioșilor cu motivații necurate.

Desigur, nu mă refer aici la cei care frecventează biserica fără a face încă parte din ea — cum sunt rudele sau prietenii care ne însoțesc, ori cei care participă la slujbe doar din respect pentru tradiție, fără a avea o credință personală în Dumnezeu.

Este vorba despre „lupii în haine de oaie”: oameni străini de Dumnezeu care se autoproclamă conducători spirituali în rândul comunității credincioșilor cu unicul scop de a o exploata.

Fii atent

Păziți-vă de profeții falși! Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar, în interiorul lor, sunt niște lupi răpitori.

Biblia, Matei 7:15

Isus îi învață pe credincioși să se păzească (în greacă προσέχω - prosecho) de profeții falși, în sensul de a fi atenți la acești oameni, la ceea ce spun ei și ceea ce fac.

În călătoriile lui misionare, apostolul Pavel a ajuns și în Bereea, un oraș de lângă Tesalonic. Evreii care locuiau în Bereea au ascultat cu atenție Cuvântul lui Dumnezeu despre Isus Hristos propovăduit de Pavel, cercetând Scripturile pentru a verifica dacă ce le spunea omul lui Dumnezeu era adevărat. (Biblia, Faptele Apostolilor 17:10-12)

Tot așa, credincioșii trebuie să evalueze cu mare atenție, prin standardul Cuvântului lui Dumnezeu, toate învățăturile, mesajele și doctrinele pe care le ascultă pe diferite căi. Asta presupune că ei cunosc Cuvântul lui Dumnezeu atât de bine încât pot discerne între adevăr și falsitate

Isus îi învață pe credincioși să rămână în Cuvântul Lui adică să persevereze în el deoarece acolo e adevărul.

În lumea asta în care atenția noastră e bombardată la tot pasul de tot felul de informații, trebuie să ne facem timp să citim Cuvântul lui Dumnezeu, să Îl studiem pe cont propriu dar și împreună cu alți credincioși mai maturi care cunosc Scripturile, să ne umplem mintea și inima cu adevărul.

Profeți adevărați și falși

Profeții adevărați sunt trimiși și autorizați de Dumnezeu să ducă din partea Lui un mesaj oamenilor. În paginile Scripturii, oameni trimiși de Dumnezeu precum Moise, Samuel, Ilie, Iona, Isaia, Ioan Botezătorul etc, au proclamat cu autoritate: „Așa vorbește Domnul“.

Mesajul profeției nu e doar o dezvăluire a viitorul apropiat sau îndepărtat pe care Dumnezeu ne-o dă ca dovadă a autenticității vorbirii Lui. Mesajul profetic poate conține o comunicare prin care sunt confruntate păcate, poate fi o învățătură, un îndemn, sau o încurajare.

Cuvintele profetului nu sunt ale lui ci sunt transmise direct de Domnul. Profetul devine, astfel, un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu.

Păziți-vă de profeții falși!

Un profet fals este un înșelător, un șarlatan care pretinde că deține oracolele lui Dumnezeu. Prin aceasta, el lasă să se înțeleagă că este o persoană specială și importantă, aleasă de Dumnezeu, ridicându-se astfel într-o poziție de superioritate și de conducere în rândul credincioșilor.

Dar conducătorii adevărați, ne învață Isus, nu caută folosul lor în primul rând ci folosul celor care îi urmează. Ei nu așteaptă să fie slujiți ci își dedică viața în slujirea celor pe care îi conduc. (Matei 20:25-28)

Conducătorii chemați de Isus hrănesc turma, au grijă de ea, sunt preocupați să-i împlinească nevoile. (Ioan 21:15-17)

Celor falși nu le pasă de turmă, ci sunt preocupați doar de propria persoană, folosindu-se de credincioși pentru a-și satisface interesele și poftele.

Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar, în interiorul lor, sunt niște lupi răpitori.

Profeții falși vin în rândul credincioșilor pentru a-și găsi acolo un grup de adepți de care să profite mai apoi. Ei par a fi ca și credincioșii știind să joace teatru religios.

Ce NU sunt roadele

Îi veți recunoaște după roadele lor. Culeg oare oamenii struguri din spini sau smochine din ciulini? Tot așa, orice pom bun face roade bune, dar pomul stricat face roade rele. Un pom bun nu poate face roade rele și un pom stricat nu poate face roade bune. Orice pom care nu face rod bun este tăiat și aruncat în foc. Așadar, după roadele lor îi veți recunoaște.

Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu Care este în Ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profețit noi în Numele Tău? Și n-am alungat noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?». Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecați de la Mine, voi cei ce comiteți fărădelegea!».

Biblia, Matei 7: 16-23

Am văzut până acum că e dificil să îi identificăm pe profeții falși deoarece motivațiile și lăcomia lor sunt ascunse și nu pot fi percepute ușor de la început. În aparență, ei sunt ca toți ceilalți credincioși.

Mai mult, identificarea lor poate fi îngreunată de spusele și de performanțele lor religioase. Să citim ce zice Isus în privința acestora.

Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu Care este în Ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profețit noi în Numele Tău? Și n-am alungat noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?»

După cum ne învață Isus, vedem în primul rând, că limbajul profeților falși e derutant.

Ei pot afirma că Isus este Domnul vieții lor, dar dacă suntem atenți la felul în care trăiesc putem observa că ei nu sunt interesați de a face voia Lui.

Ei nu se lasă conduși de Isus, deoarece nu fac parte cu adevărat din turma care Își urmează Păstorul, ci sunt lupi răpitori în haine de oi. Profeții falși nu se alătură credincioșilor pentru a asculta de Hristos, ci doar pentru a obține foloase de pe urma lor.

În al doilea rând, ceea ce îi poate induce mai mult în eroare pe credincioși sunt performanțele religioase ale profeților falși care par a fi extraordinare. Ei folosesc numele lui Isus pentru a face minuni, și au succes.

Cum e posibil așa ceva?

În consemnările evangheliștilor putem citi despre experiențele unor bolnavi care, prin credința lor în Isus, au fost vindecați miraculos de suferințe considerate de oameni ca fiind incurabile.

Iată, de exemplu, ce le-a spus Isus leprosului (Luca 17:11-19), femeii cu hemoragie (Matei 9:20-22) și orbului Bartimeu (Marcu 10:46-52) care au crezut că El îi poate vindeca.

Uneori Dumnezeu onorează încrederea oamenilor în Isus și îi vindecă. Vindecările sunt darul lui Dumnezeu pentru cei ce se încred în El chiar dacă de multe ori ele sunt puse pe seama vindecătorilor.

Roadele profeților falși

Prin urmare, roadele pe care trebuie să le urmărim nu se reflectă în discursurile spirituale sau în faptele uimitoare ale profeților mincinoși. Cuvintele și minunile făcute de aceștia nu sunt faptele pe care trebuie să le urmărim pentru a le determina corect identitatea.

Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu Care este în Ceruri.

Un om care realmente Îl are pe Isus ca Domn al vieții lui va face voia lui Dumnezeu lăsându-se condus de Isus într-o viață neprihănită, plăcută Tatălui.

Profeții falși nu sunt interesați de voia lui Dumnezeu și chiar dacă performanțele lor religioase sunt fantastice și cuvintele lor nemaipomenite, Isus nu este Domnul lor.

În ziua judecății Isus le va spune cele mai groaznice cuvinte care pot fi auzite din gura Lui.

Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecați de la Mine, voi cei ce comiteți (practicați) fărădelegea!».

Isus știe care e realitatea despre profeții falși, El vede că de fapt acești oameni nu sunt interesați să se debaraseze de viața lor păcătoasă ca să Îl lase pe El să fie la cârma vieții lor.

Niciodată nu v-am cunoscut!

De fapt între El și acești oameni nu a existat niciodată intimitatea, relația apropiată cu care ei se laudă.

Conotația cuvântului „a cunoaște” (în greacă γινώσκω - ginosko) folosit de Isus în acest context implică cunoașterea intimă, experiențială, trăirea în comuniune cu El.

Scopul lui Isus pentru credincioși

Isus a venit să ne salveze de păcate și să ne pună într-o stare după voia lui Dumnezeu. Doar prin neprihănirea pe care ne-o dă El putem să fim uniți cu Domnul, într-o relație apropiată cu El. Doar primind Jertfa lui Isus putem deveni copiii lui Dumnezeu. (Ioan 1:12, 13)

Cei ce au fost născuți spiritual în familia lui Dumnezeu, primesc Duhul Sfânt care le dă puterea să trăiască vieți neprihănite.

Scopul cel mai înalt al credincioșilor este, deci, să trăiască în curăție, strâns uniți cu Tatăl, chiar dacă lupta cu firea pământească nu încetează cât timp sunt pe pământ. În fiecare zi, copiii lui Dumnezeu învață prin puterea Lui să își răstignească pornirile egoiste și să asculte de Duhul Sfânt. Iată rodul Duhului în viața lor:

Dar rodul Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, generozitatea, credința, blândețea, stăpânirea de sine. Împotriva unor astfel de lucruri nu este lege.

Cei ce sunt ai lui Cristos Isus și-au răstignit firea pământească cu patimile și poftele ei.

Biblia, Galateni 5:22-24

Profeții falși în schimb nu sunt interesați să trăiască vieți neprihănite, ci sunt interesați doar de beneficiile unei astfel de vieți. În contrast cu credincioșii, ei aleg să se lase conduși de firea lor pământească, având roadele (sau faptele) ei.

Faptele firii pământești sunt evidente și sunt acestea: imoralitatea sexuală, necurăția, depravarea, idolatria, vrăjitoria, dușmăniile, cearta, invidia, furiile, ambițiile egoiste, neînțelegerile, dezbinările, geloziile, bețiile, îmbuibările și alte lucruri precum acestea.

Vă avertizez, așa cum am făcut-o și înainte, că toți cei ce practică astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

Biblia, Galateni 5:19-21

În concluzie

Credincioșii sunt chemați de Isus să fie foarte atenți la cei ce se ridică în rândul lor în poziția de conducători spirituali. Profeții falși pot impresiona ușor prin discursuri elocvente și manifestări religioase spectaculoase, însă viața lor de zi cu zi îi dă de gol, trădând o răzvrătire continuă față de Dumnezeu.

Profeții falși nu sunt interesați să trăiască vieți neprihănite, în ascultare de Dumnezeu. Tot ce îi interesează sunt avantajele pe care le-ar putea avea dintr-o poziție cu influență în rândul credincioșilor.

Susținerea conducătorilor neprihăniți

Dumnezeu are și în ziua de azi oamenii Lui care ocupă poziții cu influență în biserică sau care aspiră la asta. Acești oameni au fost făcuți neprihăniți de Isus și trăiesc conduși de Duhul Sfânt o viață neprihănită, în ascultare de Isus.

Este esențial ca biserica să recunoască și să sprijine slujirea dedicată a acestor oameni facilitând astfel continuitatea lucrării lor. Cu toate acestea, susținerea financiară nu reprezintă o obligație impusă membrilor; dărnicia rămâne o alegere liberă, un act de credință plăcut lui Dumnezeu, așa cum Însuși Domnul ne îndrumă în Sfintele Scripturi.(vezi 1 Timotei 5: 18, 1 Corinteni 9:9-12)

Isus Însuși a acceptat dărnicia oamenilor în timpul lucrării Sale publice. El nu a pretins sprijinul lor, dar a primit darurile oferite. Evanghelistul Luca ne spune, de exemplu, că alături de cei doisprezece ucenici, Isus era însoțit de câteva femei credincioase, printre care și Ioana, soția unui demnitar de la curtea regelui Irod, care Îi slujeau cu resursele lor (Luca 8:1-3).

Zilele trecute am dat peste un articol despre Bryan Johnson. Poate ai auzit de el - e antreprenorul care a făcut din propria viață un experiment de longevitate. Mănâncă după un protocol strict, calculat până la gram. Își face teste de sânge lunare, își urmărește somnul, organele, pielea, inima, fiecare detaliu posibil. Omul trăiește ca într-un laborator, cu speranța că poate câștiga câțiva ani în plus.

Motto-ul lui e simplu: “Don’t Die”. Nu muri.

E ceva admirabil în dorința de a avea grijă de trup. Nu e nimic greșit în a dormi mai bine, a mânca mai curat, a face mișcare sau a renunța la obiceiuri care ne distrug sănătatea.

Dar la un moment dat, grija se poate transforma în obsesie. Și obsesia, oricât de sofisticată ar părea, tot frică rămâne.

Cu ceva timp în urmă, una dintre procedurile lui a mers prost. N-a avut suficientă grăsime pe propriul corp, așa că a folosit grăsime de la un donator, într-o procedură menită să-i redea volum feței. Reacția a fost severă - fața i s-a umflat atât de mult încât, după propriile lui cuvinte, nu mai vedea bine. Mai nou, a anunțat și un diagnostic autoimun serios.

Nu scriu asta ca să-l judec sau ca să mă bucur de necazul lui. Dimpotrivă, mi se pare trist. Și mi se pare foarte omenesc. Pentru că în spatele milioanelor de dolari, al tehnologiei, al medicilor și al protocoalelor, rămâne același adevăr simplu: trupul nostru e fragil. Îl putem îngriji, îl putem disciplina, îl putem ajuta. Dar nu-l putem stăpâni pe deplin.

Sănătatea e bună dar nu e totul

Biblia nu ne cheamă să disprețuim trupul - este o creație a lui Dumnezeu. Pentru credincios, e templul Duhului Sfânt. Asta înseamnă că n-avem voie să trăim nepăsători, ca și cum sănătatea n-ar conta.

Contează. Dar sănătatea nu e dumnezeul nostru.

Aici cred că lumea modernă a întrecut măsura. Nu mai vrem doar să fim sănătoși. Vrem să controlăm totul, să eliminăm riscul, să împingem moartea cât mai departe - și dacă s-ar putea, s-o scoatem cu totul din ecuație.

Numai că moartea nu e o eroare de sistem. E urmarea păcatului. Și tocmai de-asta nu poate fi rezolvată prin suplimente, proceduri, algoritmi sau sânge tânăr. Poate fi amânată o vreme, poate fi mascată câțiva ani. Dar nu poate fi învinsă de om.

Moartea a fost învinsă o singură dată - de Hristos.

Ce spune Dumnezeu despre o viață lungă

În timp ce lumea caută secretul tinereții prin laboratoare, Scriptura ne arată o perspectivă diferită. Viața lungă nu este prezentată ca un trofeu obținut prin control absolut, ci ca o binecuvântare primită de la Dumnezeu.

Prima poruncă însoțită de o promisiune directă privește familia, mai exact cinstirea părinților:

“Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău.”

Exodul 20:12

Observă cât de simplu este. Dumnezeu nu începe cu laboratorul. Începe cu familia. Cu respectul. Cu ordinea morală a vieții.

Apoi vine frica de Domnul, respectul acela profund care ne ferește de căile care ne-ar putea distruge:

“Frica de Domnul lungește zilele, dar anii celor răi sunt scurtați.”

Proverbe 10:27

Frica de Domnul nu înseamnă panică. Înseamnă să trăiești cu această conștiință sfântă că Dumnezeu vede, Dumnezeu știe, Dumnezeu cântărește și Dumnezeu conduce. Este teama bună care te oprește înainte să calci în prăpastie.

Tot în Proverbe, tatăl îi spune fiului:

“Fiule, nu uita învățătura mea și păzește în inima ta poruncile mele! Căci ele îți vor adăuga lungime de zile, ani de viață și multă pace.”

Proverbe 3:1-2

Nu doar ani. Pace.

Aici este un detaliu important. Poți avea ani mulți și suflet tulburat. Poți avea analize bune și inima plină de frică. Poți avea un trup disciplinat și o conștiință apăsată.

Dumnezeu nu promite doar durată. El vorbește despre o viață plină de pace trăită sub autoritatea Lui.

Iar în Psalmi găsim poate cea mai simplă rețetă pentru o viață liniștită:

“Cine este omul care dorește viața și vrea să vadă zile fericite? Ferește-ți limba de rău și buzele de cuvinte înșelătoare! Depărtează-te de rău și fă binele; caută pacea și aleargă după ea!”

Psalmul 34:12-14

Asta e rețeta Scripturii pentru o viață bună. Nu sună spectaculos. Nu se vinde bine pe internet. Nu promite un trup de 18 ani la 80 de ani. Dar e adevărat: respectă-ți părinții, teme-te de Domnul, păzește poruncile Lui, ferește-ți limba de rău, caută pacea și fă binele. Așa arată viața trăită cu înțelepciune înaintea lui Dumnezeu.

Bătrânețea, o binecuvântare ascunsă

E o mare binecuvântare să trăiești mulți ani și să fii sănătos. Adevărul este însă că bătrânețea doare. Trupul slăbește, puterile scad, lucrurile pe care altădată le făceai fără să te gândești devin grele, uneori umilitoare.

Și totuși, cred că în bătrânețe există și o milă ascunsă a lui Dumnezeu. Prin slăbirea trupului, Dumnezeu ne spune ceva ce nu vrem să auzim când suntem tineri și puternici: nu ești făcut să rămâi aici pentru totdeauna.

Trupul acesta nu e casa finală. E un cort. Apostolul Pavel folosește exact imaginea asta:

„Știm, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veșnică.”

2 Corinteni 5:1

Un cort e bun pentru o vreme. Te adăpostește, îți e folositor, îl îngrijești, îl repari când se rupe. Dar nu-l confunzi cu destinația finală. Asta face bătrânețea - ne amintește că suntem în cort, nu acasă. Ne bate pe umăr, uneori blând, alteori dureros, și ne spune: pregătește-te. Nu-ți lega inima de ce se strică. Nu trăi ca și cum trupul acesta ar fi tot ce ai.

Ce folos să trăiești mult, dacă pierzi veșnicia?

Aici cuvintele Domnului Isus taie foarte adânc:

„Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul?”

Marcu 8:36

Am putea adăuga, fără să schimbăm sensul: ce folosește unui om să câștige încă 20, 50 sau 100 de ani, dacă la final își pierde sufletul? Ce folos să ai corpul optimizat, dar inima departe de Dumnezeu? Ce folos să-ți cunoști fiecare marker biologic, dar să nu-ți cunoști propria stare spirituală?

Nu spun asta ca să minimalizez sănătatea. E un dar. Dar nu e darul cel mai mare.

Darul cel mai mare e viața veșnică. Și viața veșnică nu se cumpără, nu se produce, nu se obține prin disciplină, dietă sau bani. Se primește.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”

Ioan 3:16

Ăsta e răspunsul lui Dumnezeu la frica omului de moarte. Nu un protocol, nu o clinică, nu o procedură experimentală - un Mântuitor. Isus Hristos a intrat în lumea noastră, a purtat păcatele noastre, a murit în locul nostru și a înviat. Nu ca să ne dea doar câțiva ani în plus pe pământ, ci ca să ne dea viață veșnică împreună cu El.

Să avem grijă de trup, dar să nu-l punem pe tron

E foarte OK să avem grijă de sănătate. Să fim cumpătați. Să dormim. Să mâncăm cu înțelepciune. Să ne mișcăm. Să nu ne batem joc de trupul pe care Dumnezeu ni l-a dat.

Dar să nu ne închinăm lui.

Trupul este un slujitor bun, dar un dumnezeu groaznic.

Dacă încă este puternic, să-I mulțumim lui Dumnezeu și să-l folosim pentru bine. Dacă începe să slăbească, să ascultăm ce ne spune Dumnezeu prin asta. Dacă vine boala, să alergăm la Domnul, nu doar la medici. Și dacă moartea se apropie, să nu fim găsiți nepregătiți.

Nemurirea pe care o caută lumea nu se găsește în laborator. Se primește la cruce. Iar viața lungă, oricât de frumoasă ar fi, rămâne doar o umbră pe lângă viața veșnică pe care Dumnezeu o dăruiește prin Isus Hristos.

În timp ce Legea lui Moise evaluează o neprihănire exterioară, bazată pe fapte, Isus aduce în Predica de pe Munte perspectiva neprihănirii interioare.

Cu autoritatea Cuvântului Întrupat, El instituie legea Noului Legământ - normele Împărăției Sale - prin care Duhul Sfânt ne măsoară motivațiile și gândurile.

Observăm în structura legii lui Isus două părți care se ocupă de relațiile interpersonale ale credincioșilor unii cu alții și cu cei din afara comunității lor (Matei capitolele 5 și 7).

Încadrată de aceste porunci, în inima legii lui Isus (capitolul 6) se află învățătura privitoare la relația credinciosului cu Dumnezeu. Chiar acest aranjament al legii lui Isus este o metaforă ce ne sugerează importanța relației în plan vertical (cu Dumnezeu) pentru sănătatea relațiilor în plan orizontal (cu semenii).

La finalul cuvântării lui Isus, prin formularea esenței legilor interpersonale, suntem aduși din nou ca o completare a unui cerc, la punctul de plecare în care El a confirmat autoritatea Scripturilor vechiului Legământ. (Matei 5: 17-20)

Regula de aur

Prin urmare, tot ceea ce doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel! Căci în aceasta sunt cuprinse Legea și Profeții.

Biblia, Matei 7: 12

Legea și Profeții, Scripturile pe care poporul Israel le aveau la data când Isus a ținut predica de pe munte, pot fi rezumate prin faimoasa regulă de aur a iubirii divine pentru semeni, o iubire supranaturală care e rodul Duhului Sfânt în viața credinciosului creștin.

Iată cum ar suna legile lui Isus privitoare la relațiile interpersonale, filtrate prin Regula de Aur. Pe măsură ce le citești, gândește-te: cum îți dorești să se poarte oamenii cu tine? Cum ai vrea să te trateze?

1. Poate îți dorești ca oamenii să nu țină mânie împotriva ta. Fă acest lucru, debarasează-te de resentimente împotriva lor. (Matei 5:21, 22)

2. Poate îți dorești ca semenii tăi să își repare relația cu tine când îți greșesc. Excelent, repară-ți relația cu ei dacă le-ai greșit. (Matei 5: 23-26)

3. Poate îți dorești ca oamenii să se uite la tine cu respect. Fă acest bine, privește-i cu respect când te uiți la ei. (Matei 5: 27, 28)

4. Poate îți dorești ca soțul/soția ta să îți fie credincioasă. Fii un soț/o soție credincioasă, loială. (Matei 5: 31, 32)

5. Poate îți dorești ca ceilalți să își țină promisiunile și să fie de încredere. Fii de încredere în relațiile tale. (Matei 5:31-37)

6. Poate îți dorești ca oamenii să aibă răbdare cu tine. Ai răbdare cu ei. (Matei 5: 38-41)

7. Poate îți dorești ca oamenii să te ajute cu generozitate la nevoie. Fii generos cu ei. (Matei 5: 42)

8. Poate îți dorești să fii tratat cu bunătate de ceilalți. Fii bun cu ei. (Matei 5:38-48)

9. Poate îți dorești să nu fi condamnat de ceilalți. Ferește-te să dai verdicte finale, mai degrabă iartă. (Matei 7: 1, 2)

10. Poate îți dorești ca ceilalți să fie corecți și neprihăniți. Mai întâi fii preocupat de neprihănirea și corectitudinea ta. (Matei 7: 3-5).

Vreau să îți fac o mărturisire. Poate te vei regăsi în ea, poate că nu. De multe ori mă surprind așteptând ca în primul rând ceilalți să fie buni, respectuoși, generoși, loiali, corecți etc. cu mine. Dacă nu sunt atunci îmi vine foarte greu să fiu eu altfel. Sincer, îmi vine să mă port și eu la fel cum se poartă ei și în felul acesta să îi învăț o lecție, să mă răzbun.

Dar nu asta ne învață Isus.

Dragostea supranaturală a Duhului Sfânt nu va provoca neapărat reciprocitate din partea celorlalți. Ea nu este de tip tranzacțional.

Isus nu ne spune dacă faceți tot ce vă doriți să vă facă vouă oamenii atunci puteți să vă așteptați ca și ei să vă răspundă cu aceeași monedă. Dimpotrivă, El ne spune doar să facem tot ceea ce dorim să ne facă oamenii și atât.

Uneori nu vom primi nimic în schimb, sau mai rău, tot ceea ce vom primi e suspiciune, răutate, chiar dușmănie. Unii oameni chiar cred că prin amabilitatea lor credincioșii vor să obțină ceva avantaje, să profite cumva.

Cu toate acestea, copiii lui Dumnezeu care se lasă conduși de Duhul Sfânt continuă să facă tot ce doresc să le facă lor oamenii în mod dezinteresat, fără să aștepte neapărat același tratament din partea lor.

Asta pentru că dragostea divină este până la urmă un act de credință în Domnul. Copiii lui Dumnezeu lasă dragostea divină a Duhului Sfânt să se manifeste prin ei în primul rând de dragul lui Dumnezeu, pentru că El le poruncește acest lucru, nu neapărat pentru că e firesc să facă așa. O fac pentru că au încredere că Dumnezeu are dreptate să continue să își manifeste dragostea în lume chiar dacă ea nu este răsplătită imediat.

În cele din urmă dragostea Lui va câștiga unele inimi pentru Împărăție și dacă se întâmpla așa, ce bucurie, ce ușurare, ce binecuvântare!

Alegerea

Intrați pe poarta cea îngustă! Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei ce intră pe ea!

Dar îngustă este poarta, strâmtă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o găsesc.

Biblia, Matei 7: 13, 14

După ce a intrat în țara promisă, la porunca lui Dumnezeu, poporul Israel s-a împărțit în două grupuri care urmau să stea pe doi munți alăturați. Un grup a stat pe muntele Garizim, un alt grup pe muntele Ebal. (vezi Deuteronom 27, 28)

Grupul de pe muntele Garizim a rostit binecuvântările pe care poporul legământului avea să le primească dacă ar fi împlinit ceea ce Domnul le poruncise.

Grupul de pe muntele Ebal a rostit blestemele pe care poporul urma să le experimenteze dacă ar fi încălcat poruncile legământului.

Tot poporul a auzit ce consecințe urmau să vină în urma ascultării sau neascultării lor de poruncile legământului pe care îl făcuseră cu Domnul. Alegerea de a asculta sau de a nu asculta le aparținea. Domnul i-a invitat atunci să aleagă viața.

Iată, astăzi îți pun înainte viața și binele, moartea și răul. Pentru că astăzi îți poruncesc să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui și să păzești poruncile, hotărârile și legile Lui. Atunci, vei trăi și te vei înmulți, iar Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta în țara în care vei intra ca s-o iei în stăpânire.

Dar dacă inima ta se va abate și nu vei asculta, dacă te vei lăsa amăgit să te închini altor dumnezei și să le slujești, vă înștiințez astăzi că veți pieri sigur. Nu veți avea multe zile în țara pentru care tu traversezi Iordanul ca să intri în ea și s-o iei în stăpânire.

Chem astăzi cerurile și pământul ca martori împotriva voastră, că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Acum alege viața[…]

Biblia, Deuteronomul 30:15-19

După ce a rostit legile noului legământ, Isus pune înaintea credincioșilor o alegere și o invitație. Alegerea este între viață și pieire. Isus nu ne forțează în nici una din cele două alegeri, dar ne invită să alegem viața.

Intrați pe poarta cea îngustă! Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei ce intră pe ea!

Dar îngustă este poarta, strâmtă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o găsesc.

Biblia, Matei 7: 13, 14

Viața la care ne invită Isus este viața veșnică, o viață care începe din momentul în care intrăm pe “poarta îngustă”, aici pe pământ. Este vorba despre viața în Împărăția spirituală a lui Dumnezeu, ca fii și fiice de Dumnezeu, viața cu Dumnezeu. În această viață credincioșii încep un proces de înnoire spirituală care continuă până la intrarea lor în eternitate.

Pieirea sau distrugerea începe în momentul în care alegem calea celor care Îi întorc spatele lui Isus. Această cale e largă pentru că e foarte populară în rândul lumii și deci foarte mult folosită.

Pieirea (vezi link - în greacă ἀπώλεια - apolia) nu e totuna cu moartea fizică în care trupul nu mai simte nimic (în greacă θάνατος-thanatos). Pieirea este ruina veșnică care începe când alegem să îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, să refuzăm invitația lui Isus la viața spirituală pe care a venit să ne-o dăruiască. Această ruină continuă în locul în care prezența lui Dumnezeu lipsește cu desăvârșire.

Poarta îngustă

Intrați pe poarta cea îngustă!

Înainte să poată cineva umbla pe calea care duce la viață, mai întâi trebuie să intre pe poarta îngustă. Sau cu alte cuvinte, înainte să pot trăi o viață neprihănită (calea), mai întâi trebuie să fiu făcut neprihănit (poarta).

Metafora porții ca și punct de acces în comunitatea spirituală a lui Dumnezeu a mai fost folosită de Isus cu o altă ocazie. Iată câteva din cuvintele lui Isus în consemnările apostolului Ioan, unul din ucenicii și martorii oculari ai Domnului.

Eu sunt Poarta. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit. Va intra, va ieși și va găsi pășune. Hoțul nu vine decât ca să fure, să înjunghie și să distrugă. Eu am venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug. - Isus Hristos

Biblia, Ioan 10: 9, 10

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.

Biblia, Ioan 3:16

Dacă ne dorim viața din belșug adică viața spirituală în relație cu Dumnezeu, singura modalitate prin care o putem obține e prin Isus.

Dumnezeu e sfânt, pur, despărțit de păcat. Ca să putem conviețui cu El trebuie și noi să fim la fel. Dar noi am moștenit firea pământească de la Adam și Eva și ne vine natural să păcătuim, nu să trăim în neprihănire. Chiar dacă ne place neprihănirea și ne dorim să o împlinim în viața noastră, prin propriile eforturi nu putem.

În ziua următoare, Ioan L-a văzut pe Isus venind la el și a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!

Biblia, Ioan 1:29

Ca să putem fi făcuți neprihăniți, Isus Hristos a venit să ridice păcatele celor ce primesc prin credință Jertfa Sa. E singura modalitate acceptată de Dumnezeu prin care putem fi purificați și eliberați de sub puterea păcatului.

Isus Hristos a fost Jertfa perfectă care a satisfăcut pe deplin dreptatea lui Dumnezeu. Toate jertfele animale instituite prin vechiul legământ cu poporul Israel prefigurau Jertfa lui Isus. Ele doar au acoperit păcatele, Isus le șterge complet.

În nimeni altul nu este mântuire… a zis apostolul Petru despre Isus înaintea conducătorilor religioși din Ierusalim care îl puseseră în închisoare din pricina propovăduirii Evangheliei. (Biblia, Faptele Apostolilor 4:12)

Isus este o poartă îngustă pentru că doar prin El putem ajunge la viața cu Dumnezeu. Nu există un alt punct de acces în această viață minunată. Totodată nu există un alt fel de neprihănire decât cea oferită de Isus care ne poate da acces la Tatăl.

Calea strâmtă

Isus ne spune că nimeni nu vine la adevăratul Dumnezeu, Tatăl credincioșilor, decât prin El.

Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. NIMENI nu vine la Tatăl decât prin Mine.

Biblia, Ioan 14:6

Din perspectiva sucită a lumii, această cale este una care îi ține pe oameni încătușați într-o viață cu reguli sufocante, fără libertatea de a trăi “din plin”.

Într-adevăr, viața cu Dumnezeu este o viață foarte diferită de cea păcătoasă. Dar ea este o viață în care suntem liberi de ruina păcatului, de frica de moarte și de groaza de tot ce se poate întâmpla rău în această lume.

Viața cu Dumnezeu e o viață activată de Duhul Sfânt, în care cei ce o au experimentează iubirea lui Dumnezeu, bucuria, pacea din belșug. E o viață de împlinire sufletească, o viață în lumină în care înflorim spiritual și creștem în înțelepciune și pace în mijlocul unei lumi tot mai întunecate și mai lipsite de speranță.

Umblarea pe calea neprihănirii este imposibilă fără puterea Duhului Sfânt. Noi nu putem să trăim ca Isus, în neprihănire, fără ajutorul Lui.

Imaginează-ți că, în loc să citim despre lepădarea lui Petru, am citi despre opusul ei.

Aceeași noapte. Grădina Ghetsimani. Întunericul. Atmosfera apăsătoare pe care ucenicii încă nu o înțelegeau pe deplin. Isus, cu sufletul întristat până la moarte, Se întoarce la ei după ce S-a rugat.

Dar de data aceasta, când ajunge la Petru, nu-l găsește dormind.

Îl găsește rugându-se.

Poate cu voce joasă. Poate tremurând. Poate fără să știe exact ce să ceară. Dar treaz. Prezent. Cu inima deschisă înaintea lui Dumnezeu.

Apoi vine curtea marelui preot. Vine întrebarea slujnicei. Vine frica și presiunea. Vine momentul în care Petru trebuie să spună cine este și cui îi aparține.

Nu știm cum s-ar fi schimbat istoria. Biblia nu ne oferă scenarii alternative. Dar știm ce i-a spus Isus înainte ca ispita să vină:

Nu era o simplă recomandare spirituală. Era un avertisment.

Sinceritatea nu înlocuiește puterea spirituală

Petru Îl iubea pe Isus. Avea zel. Avea curaj — sau cel puțin așa credea. Cu puțin timp înainte spusese că este gata să meargă cu Domnul chiar și la moarte.

Și probabil a fost sincer.

Dar sinceritatea nu este același lucru cu puterea spirituală.

Aici cred că mulți dintre noi ne regăsim mai des decât am vrea să recunoaștem. Avem intenții bune. Vrem să fim credincioși. Vrem să răspundem bine când vine încercarea. Vrem să nu cedăm fricii, mâniei, compromisului, oboselii sau descurajării.

Dar intrăm în luptă fără rugăciune.

Și apoi ne mirăm că am căzut.

Modelul lui Isus

Isus nu a trăit astfel.

El S-a rugat înaintea marilor momente ale lucrării Sale. S-a rugat înainte să-i aleagă pe cei doisprezece. S-a retras în locuri pustii când mulțimile Îl căutau. S-a rugat în singurătate. S-a rugat în Ghetsimani înainte de cruce.

Dacă Fiul lui Dumnezeu a ales să întâmpine bătălia prin rugăciune, cum am ajuns noi să credem că putem merge înainte fără ea?

Bătăliile spirituale cer arme spirituale

Apostolul Pavel vorbește în Efeseni 6, despre armura lui Dumnezeu: adevărul, neprihănirea, râvna Evangheliei, credința, mântuirea și Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar pasajul nu se oprește acolo. După ce descrie armura, Pavel adaugă:

Rugăciunea nu este un accesoriu al vieții creștine. Nu este ceva ce facem doar când avem timp, când simțim ceva special sau când nu mai avem altă soluție.

Rugăciunea face parte din felul în care rămânem în picioare.

Lecția lui Petru

Petru nu a căzut pentru că nu auzise suficiente predici. A umblat cu Isus. L-a văzut vindecând bolnavi, potolind furtuni, mustrând demonii și înviind morți.

Și totuși, în noaptea aceea, a dormit când trebuia să se roage.

Apoi s-a lepădat când trebuia să mărturisească.

Nu spun asta pentru a-l judeca pe Petru, ci pentru a ne vedea pe noi înșine mai clar.

Și noi știm cum este să promitem mai mult decât putem duce. Știm cum este să ne credem pregătiți până când vine presiunea. Știm cum este să spunem: „Eu n-aș face asta niciodată”, iar apoi să descoperim cu tristețe că suntem mai fragili decât credeam.

Rugăciunea ne smerește înainte ca împrejurările să o facă.

Ne amintește că nu suntem suficient de puternici prin noi înșine și ne pregătește să rămânem credincioși atunci când vine încercarea.

Rugăciunea nu elimină lupta, ci ne pregătește pentru ea

Isus nu a ieșit din Ghetsimani cu drumul spre cruce anulat.

A ieșit cu inima supusă Tatălui.

Aceasta este una dintre cele mai importante lucrări ale rugăciunii. Nu doar că cerem ajutor, ci învățăm să ne supunem voii lui Dumnezeu.

Poate că unele căderi din viața noastră nu încep în momentul ispitei, ci mult mai devreme, în momentele în care am încetat să veghem. În diminețile în care am început ziua fără rugăciune.

În serile în care oboseala a devenit o scuză. În perioadele în care am avut timp pentru știri, mesaje, griji și planuri, dar nu și pentru Dumnezeu.

Nu întotdeauna cădem pentru că nu știm ce este bine. Uneori cădem pentru că încercăm să facem ce este bine fără puterea lui Dumnezeu. Iar rugăciunea este locul în care recunoaștem acest lucru.

Nu ca pe o formulă magică. Nu ca pe o garanție că nu vom mai avea lupte. Ci ca pe expresia sinceră a dependenței noastre:

Ce ne lipsește cu adevărat

De multe ori nu ne lipsește informația. Nu ne lipsesc predicile.

Nu ne lipsesc versetele salvate în telefon.

Ne lipsește vegherea.

Ne lipsește rugăciunea aceea sinceră, uneori fără cuvinte sofisticate, prin care ne așezăm sufletul înaintea lui Dumnezeu și spunem:

Harul care restaurează

Petru a căzut, dar harul lui Dumnezeu nu s-a terminat acolo.

Isus S-a uitat la el. Petru a plâns amar. Mai târziu, Domnul l-a restaurat.

Poate tocmai de aceea istoria lui ne vorbește atât de puternic. Nu doar pentru că ne avertizează, ci și pentru că ne arată mila lui Dumnezeu față de cei care au dormit când trebuiau să se roage.

Totuși, harul care restaurează după cădere nu trebuie folosit ca scuză pentru neveghere înainte de cădere.

Chemarea rămâne aceeași

Chemarea lui Isus este la fel de actuală astăzi:

Nu pentru că Dumnezeu nu știe de ce avem nevoie. Ci pentru că noi uităm cât de mult avem nevoie de El.

Astăzi, înainte să vină presiunea.

Înainte să vină ispita.

Înainte să trebuiască să răspunzi.

Înainte să fii prins nepregătit.

Roagă-te.

Pentru a ne ajuta să trăim în continuare vieți neprihănite, după ce am fost salvați de păcate și făcuți neprihăniți prin Jertfa lui Isus, Dumnezeu vrea să ne pună la dispoziție resursele Lui: comunitatea Sa și Duhul Sfânt.

Singură nu voi putea niciodată să trăiesc o viață neprihănită, dar împreună cu oameni care sunt animați de aceeași dragoste pentru Dumnezeu și semeni și cu care împărtășesc aceeași mentalitate informată de Cuvântul lui Dumnezeu, șansele de reușită cresc.

Succesul, însă, e asigurat de Duhul Sfânt care a fost trimis să locuiască împreună cu credincioșii și să le dea putere să facă voia lui Dumnezeu.

Dependența de Dumnezeu

În practicarea neprihănirii suntem total dependenți de resursele lui Dumnezeu. Dumnezeu e doritor să ni le ofere dar și noi trebuie să ni le dorim și să i le cerem cu perseverență.

Isus ne învață:

Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i se deschide.

Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un pește, să-i dea un șarpe?

Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!

Biblia, Matei 7: 7-11

În contextul predicii de pe munte, lucrurile bune pe care Dumnezeu le are pentru copiii Lui sunt cele care îi vor ajuta să trăiască vieți neprihănite aici pe pământ. Viața neprihănită la rândul ei va aduce alte lucruri bune - binecuvântări materiale (pâinea necesară vieții) și binecuvântări spirituale (pace, cinste, slavă - Romani 2:9-10) Astfel, avem de-a face cu un cerc virtuos în care lucrurile bune de la Tatăl ceresc care facilitează viața neprihănită activează alte lucruri bune și tot așa.

Citind cu atenție această învățătură a lui Isus redată și de evanghelistul Luca putem observa un detaliu despre „lucrurile bune” pe care Tatăl le are pentru noi.

De aceea și Eu vă spun: Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide. Fiindcă oricine cere capătă; cine caută găsește și celui ce bate, i se deschide.

Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un pește, să-i dea un șarpe în loc de pește? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie?

Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!

Biblia, Luca 11: 9-13

Ce numește Matei „lucruri bune”, Luca numește „Duhul Sfânt”.

Cu alte cuvinte, lucrurile bune pe care Dumnezeu le are pregătite pentru copiii Lui sunt întruchipate toate în Persoana Duhului Sfânt.

Promisiunea Duhului Sfânt

„Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” [Isus]Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să Îl primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.

Biblia, Ioan 7: 38, 39

Cât timp Isus a fost pe pământ, coborârea Duhului Sfânt peste ucenici era o promisiune pentru viitor. După ce Isus a plecat la Tatăl, Duhul Sfânt a fost dat pentru a locui cu credincioșii pentru totdeauna.

Toți oamenii care sunt spălați de păcate prin sângele lui Isus sunt născuți din nou în familia spirituală a lui Dumnezeu și primesc Duhul Sfânt în viața lor.

„Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”

Râurile sunt ape curgătoare care aduc viață oriunde merg. La fel, Duhul Sfânt dă viață spirituală credincioșilor și prin ei Își manifestă prezența înviorătoare în mod vizibil în lume.

Sunt două modalități în care Duhul Sfânt se arată prin credincioși în mod palpabil în lume.

Prin iubirea divină

În viața locuită de Duhul Sfânt, dragostea divină e turnată (Romani 5:5). Doar prin dragostea supranaturală care izvorăște din Duhul Sfânt putem să trăim neprihănirea la care ne cheamă Isus. Prin Duhul putem

• să iertăm cu adevărat,

• să îi tratăm cu respect pe toți oamenii,

• să fim oameni de cuvânt,

• să fim buni cu vrăjmașii noștri, făcându-le bine în loc să ne răzbunăm pe ei,

• să fim o binecuvântare pentru frații de credință.

Prin darurile spirituale

Mai mult, Duhul se arată prin darurile spirituale. (1 Corinteni capitolul 12) Asemeni, iubirii divine, darurile spirituale sunt dăruite pentru folosul celorlalți.

Primul dar spiritual care s-a manifestat la coborârea Duhului Sfânt a fost vorbirea în limbi străine. Apostolii au putut prin intermediul acestui dar să comunice în limba maternă a pelerinilor veniți din toată lumea la Ierusalim despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu. În acel moment, manifestarea miraculoasă a Duhului a fost o introducere la Evanghelia vestită simplu și clar de apostolul Petru. (Faptele Apostolilor 2)

E interesant faptul că primul dar spiritual pe care ucenicii l-au primit la coborârea Duhului este unul care a facilitat răspândirea Evangheliei în toate colțurile lumii civilizate ale vremii. Acest lucru ne vorbește despre dorința lui Dumnezeu ca toți oamenii să audă și să înțeleagă mesajul salvator despre Isus și astfel, cât mai mulți să fie salvați și aduși în Împărăție.

În concluzie,

Înainte să se înalțe la cer, Isus le-a poruncit ucenicilor să aștepte în Ierusalim puterea pe care Duhul Sfânt le-o va da când se va coborî peste ei. Doar prin puterea Duhului era posibilă răspândirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ și conviețuirea cu Tatăl.

Ucenicii au așteptat venirea Duhului făcând ceea ce Isus i-a învățat pentru a primi darul promis.

Toți aceștia (ucenicii) stăruiau cu un cuget în rugăciune și în cereri, împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu frații Lui.

Biblia, Faptele Apostolilor 1: 14

În cele din urmă puterea Duhului a venit peste ei și le-a deschis o oportunitate (o ușă) pentru a răspândi vestea bună a Împărăției chiar în locul unde se aflau. Ei au cerut și au primit, au căutat și au găsit, au bătut și li s-a deschis.

Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu are pregătite pentru toți credincioșii lucruri bune, lucruri minunate, care fac palpabilă Împărăția Sa pe pământ. El dorește să ni le dea dar nu ne va forța niciodată să le primim.

Pentru a primi toate lucrurile bune promise, Tatăl vrea să ni le dorim și noi și să i le cerem cu perseverență.

Duhul se va arăta

• doar în viețile curățite de păcate,

• doar dacă este invitat să o facă,

• doar pentru a aduce lucruri bune.

Când Duhul Sfânt se arată, El revarsă viață spirituală în inimile însetate după Dumnezeu.

Dumnezeu are lucruri bune pregătite pentru noi prin Duhul Sfânt, dar oare ni le dorim și noi? Iar dacă ni le dorim, i le cerem?

Zilele trecute mă gândeam la câte lucruri facem pe pilot automat fără să le mai conștientizăm. Ne trezim, ne bem cafeaua, verificăm telefonul și ne începem ziua cu gândul la toate lucrurile pe care le avem de făcut.

Neuronii încep să vâjâie și mintea funcționează la turație maximă. Sunt mesaje la care trebuie să răspundem, lucruri de rezolvat, planuri pentru mai târziu. Cele mai simple adevăruri trec aproape neobservate.

Faptul că respirăm, de exemplu.

Inspirăm și expirăm de mii de ori pe zi fără să ne gândim la asta. Inima bate fără să-i spunem noi când să înceapă și fără să-i amintim să continue.

Cum ar fi însă dacă, în noaptea asta, ar trebui să rămâi treaz ca să-ți ții inima în funcțiune? Să urmărești fiecare bătaie și să te asiguri că nu ratezi niciuna.

Bum. Bum. Bum.

Sau dacă ar trebui să fii atent la fiecare respirație.

Inspiră. Expiră. Nu uita. Cum ar fi dacă adormi și nu mai ești conștient de procesele din trupul tău, totul să se oprească?

Pare un gând absurd. Dar viața noastră chiar depinde, în fiecare secundă, de procese pe care nu le controlăm.

Avem controlul asupra unor activități ale corpului. De exemplu, putem ridica mâna, putem merge sau ne putem opri. Alte procese însă, se întâmplă involuntar, cum ar fi respirația și bătăile inimii. Ele continuă să funcționeze automat chiar și atunci când dormim.

Biblia ne arată Cine susține cu adevărat viața.

În epistola către Evrei, Pavel ne spune depre Isus Hristos că „ține (în existență) toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3).

Toate lucrurile.

Toată creația, universul, pământul, animalele - toate sunt create și susținute prin puterea Sa. Asta înseamnă că și viața mea în clipa aceasta și inima care îmi bate în piept chiar acum.

Noi nu ne ținem singuri în viață.

Suflarea unui rege

În capitolul 5 din cartea Daniel citim despre un rege care trăia ca și cum nimeni nu i-ar fi putut cere socoteală de nimic.

Belșațar a dat un ospăț pentru mai-marii împărăției. Avea putere, bogăție și zidurile Babilonului care îl înconjurau protectoare. Probabil că toate acestea îi dădeau un sentiment de siguranță nemaipomenit.

La un moment dat, în timpul unei petreceri deșănțate, el a poruncit să fie aduse vasele de aur și de argint luate din Templul lui Dumnezeu de la Ierusalim. Împreună cu invitații lui au băut din ele și au lăudat idolii făcuți din aur, argint, fier, lemn și piatră. Belșațar a luat ceea ce fusese închinat lui Dumnezeu și a folosit pentru a-L batjocori.

Apoi a apărut mâna care a scris pe zid și toată lumea a amuțit.

Dintr-odată, regele nu a mai părut atât de puternic. S-a îngrozit, iar înțelepții Babilonului nu au putut să-i explice mesajul. În cele din urmă a fost chemat Daniel.

Profetul i-a spus:

“… te-ai înălțat împotriva Domnului cerurilor; vasele din Casa Lui au fost aduse înaintea ta și ați băut vin cu ele, tu și mai-marii tăi, nevestele și țiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn și de piatră, care nici nu văd, nici nu aud și nici nu pricep nimic. Dar pe Dumnezeul în mâna Căruia este suflarea ta și toate căile tale, nu L-ai proslăvit.”

Daniel 5:23

Mă opresc de fiecare dată la expresia aceasta: “Dumnezeul în mâna Căruia este suflarea ta.”

Belșațar credea că ține în mâinile lui un imperiu. Dar nici măcar propria lui viață nu era în mâna lui.

În timp ce Îl sfida pe Dumnezeu, inima îi bătea prin îngăduința lui Dumnezeu. În timp ce ridica paharul, primea puterea de a trage aer în piept de la Cel pe care refuza să-L recunoască.

Mi se pare greu de imaginat o formă mai clară de orbire: să folosești viața primită de la Dumnezeu ca să trăiești de parcă Dumnezeu nu există.

Și totuși, nu trebuie să fim regi ai Babilonului ca să facem asta.

Folosim o inimă pe care nu o putem porni și plămâni pe care nu i-am construit. Cu suflarea primită ne plângem, rănim, ne lăudăm sau Îl ignorăm pe Cel care ne-o dă.

Poate că tocmai de aceea uităm atât de ușor să Îi fim recunoscători. Darurile care vin neîncetat, automat chiar ajung să ni se pară normale și credem că ni se cuvin.

Dimineața ne trezim și ne gândim la ce ne lipsește. Rareori primul nostru gând este să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că am mai primit încă o zi în dar.

Astăzi, cât încă ai suflare

Nu cunosc detaliile vieții tale și nici tu pe ale vieții mele. Poate ai întrebări fără răspuns sau un viitor pe care ai vrea să-l controlezi mai bine.

Știu însă că inima ta a continuat să bată și în noaptea trecută, fără ca tu să poți face ceva în privința asta.

Dumnezeu nu ne promite o viață fără necazuri și nici nu ne cere să renunțăm la responsabilități. Dar ne amintește că nu totul depinde de noi.

Domnul Isus spune:

“Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”

Matei 6:33

Înainte să ne organizăm ziua de mâine, poate ar merita să ne oprim și să ne întrebăm ce loc Îi dăm lui Dumnezeu astăzi. Trăim ca oameni care au primit viața în dar sau ca oameni convinși că li se cuvine?

În timp ce ai citit aceste rânduri, inima ta a continuat să bată. Oprește-te o clipă și gândește-te la acest lucru.

Ești încă aici. Ai primit încă o suflare. Iar dacă Dumnezeu ți-a mai dăruit această clipă, ce vei face cu ea?

Porunca lui Isus de a nu judeca este deseori scoasă din context și așa se face că nu e înțeleasă corect. Totodată “a judeca” este deseori echivalat doar cu conotația negativă a cuvântului, aceea de “a condamna” sau de “a vorbi de rău“ ceea ce sporește confuzia cu privire la această acțiune.

Având standardul lui Dumnezeu revelat în Scripturi, cetățenii împărăției Lui sunt în stare să discearnă ce este bine și ce este rău și astfel pot să judece corect (să evalueze) faptele și cuvintele (comportament vizibil) pe care le pot observa și percepe.

Însă nu suntem încă în lumea în care Isus guvernează peste pământ și deocamdată credincioșii nu au primit trupuri glorificate în care firea pământească nu mai există. Încă suntem pe pământ “în șantier”, în procesul de perfecționare și șlefuire.

Aici împărăția întunericului încă e prezentă și trăim în trupuri poluate de păcate în care firea pământească încă există. E normal în aceste condiții ca abilitatea de a judeca corect să fie și ea limitată chiar și pentru cei ce au fost salvați de păcate.

Isus ne învață să ne oprim din a judeca:

1. Ceea ce nu putem cunoaște - neprihănirea interioară a cuiva, spre exemplu.

2. Când la rândul nostru facem păcatele pe care le judecăm la alții.

3. Când cei judecați nu sunt interesați de neprihănire.

1. Nu judeca ce nu cunoști

Standardul lui Isus pentru cetățenii împărăției este foarte înalt. El nu e doar pentru a evalua cuvinte și fapte care sunt ușor de observat ci el pătrunde adânc în inima noastră și inspectează motivații, gânduri, atitudini. Totodată lumina Sa pătrunde în cuvintele și faptele noastre nobile făcându-ne conștienți de motivațiile egoiste care se ascund uneori în spatele lor.

Nu știi ce e înlăuntrul cuiva

Isus ne-a dăruit legea neprihănirii lăuntrice pentru a ne evalua pe noi înșine. Noi nu putem cunoaște ce este înlăuntrul cuiva doar ce este înlăuntrul nostru. Mai mult nu putem trage concluzii corecte despre lucrările pe care cineva le face, chiar și când acestea par a fi extraordinare și asta pentru că nu putem știi motivațiile cu care le face. Doar Isus știe tot ce se întâmplă în mintea și inima oamenilor și El își rezervă dreptul de a-i judeca. Lumina Lui scoate la iveală, evaluează, analizează ce e înlăuntrul oamenilor nu pentru a-i condamna ci pentru a-i convinge să primească darul salvării de păcate.

Nu știi finalul

O comparație a poruncii de a nu judeca a lui Isus așa cum apare în scrierile paralele ale lui Matei și Luca, ne ajută să pătrundem mai bine ce înseamnă ea.

Matei consemnează (în capitolul 7:1):

Nu judecați, ca să nu fiți judecați.

Iar Luca (în capitolul 6:37):

Nu judecați, și nu veți fi judecați; nu osândiți (condamnați), și nu veți fi osândiți (condamnați); iertați, și vi se va ierta.

Luca ne face mai clar ce înseamnă acel “a nu judeca” din porunca lui Isus. Este vorba despre a nu condamna sau a nu da un verdict advers (care de cele mai multe ori se traduce în pedepsirea cuiva). Un verdict este final, definitiv, irevocabil. Isus va da sentințele la final, El e cel care are dreptul de a judeca în acest sens.

Când am fost salvați de păcate, am intrat într-un proces de purificare și perfecționare care durează toată viața. Așadar, nu avem voie să pronunțăm sentințe sau concluzii cu privire la noi sau la alții în timp ce ne aflăm în acest proces.

Evanghelistul Luca duce ideea mai departe și ne învață ce să facem când observăm greșeli chiar din rândul fraților de credință. În loc să osândim (să dăm verdicte), să iertăm. A ierta în accepțiunea biblică înseamnă a renunța la a ne face singuri dreptate prin răzbunare ci mai degrabă a-L lăsa pe Dumnezeu să o facă la momentul ales de El.

A ierta e un act de credință. Înseamnă a renunța la pronunțarea condamnării dar și la “a vorbi de rău” pe ceilalți. A vorbi de rău e o altă fațetă a judecății incorecte, așa cum ne învață Iacov în epistola sa inspirată de Duhul Sfânt.

Nu vă vorbiți de rău unii pe alții, fraților! Cine vorbește de rău pe un frate sau judecă pe fratele său vorbește de rău Legea sau judecă Legea. Și, dacă judeci Legea, nu ești împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul și judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască și să piardă. Dar tu cine ești de judeci pe aproapele tău?

Biblia, Iacov 4: 11, 12

Vorbim de rău când purtăm ranchiună în inima noastră pentru cineva. Ranchiuna (sau mânia ascunsă) este un indicator al neiertării și este un păcat. Cei ce poartă resentimente se închid singuri într-o închisoare emoțională care le poluează sănătatea mintală și trupească. Ei cred că prin ura pe care o poartă îi pedepsesc pe cei ce le-au greșit dar de fapt se pedepsesc pe ei înșiși.

Dumnezeu vrea să fim liberi și fericiți, El ne cheamă să semănăm cu El și să dăruim respect, îngăduință și bunătate în locul ranchiunei, (Matei 5: 21-24)

2. Nu judeca la alții ce faci și tu

Capacitatea de a judeca drept este o calitate pe care o vom primi pe deplin când Isus se va întoarce pe pământ ca Împărat al împăraților. El va conduce cu dreptate și neprihănire pământul și noi vom învăța de la El cum se face această lucrare magnifică.

Isus ne învață că a ne dori să judecăm corect este un lucru bun, dezirabil. Mai mult dorința de a ne ajuta frații de credință să trăiască vieți curate este lăudabilă.

De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau cum poți zice fratelui tău: ‘Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău’ și, când colo, tu ai o bârnă într-al tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău.

Biblia, Matei 7: 3-5

E de dorit să judecăm corect pentru a putea fi de folos fraților noștri de credință. Dar a judeca drept nu înseamnă doar a identifica corect păcatele celorlalți, ci în primul rând a privi cu atenție la propria viață pentru a identifica în ea propriile păcate. A judeca drept înseamnă în primul rând a da la o parte propriile păcate.

Abilitatea noastră de a vedea păcatele celorlalți, ne arată Isus, nu este compromisă de propriile noastre păcate. E interesant, dar propriile păcate ne poate face mai sensibili la păcatele celorlalți.

Cu alte cuvinte, chiar dacă păcătuim la fel cu ceilalți păcătoși și poate chiar mai rău, noi putem mai bine să identificăm păcatele altora fiind “orbi” la propriile păcate.

De ce? Ahh, motivațiile pot fi multe și perfide. Suntem orbi la propriile păcate în timp ce le vedem bine pe ale celorlalți poate pentru că:

• În general avem o părere foarte bună despre noi, ne iubim extrem de mult și atunci avem tendința să fim foarte îngăduitori cu noi înșine.

• Instinctiv, ne place puterea pe care o exercităm asupra celorlalți prin severitatea îndreptată asupra lor.

• Ne apărăm de vinovăție mutându-ne atenția pe altceva pentru a face față realității neplăcute din viața noastră.

• Strategia pe care o folosim uneori fără să fim conștienți e să scoatem în evidență greșelile celorlalți ca să le ascundem pe ale noastre.

Așadar păcatele noastre nu ne compromit abilitatea de a le identifica la alții dar ne compromit în totalitate capacitatea de a judeca drept.

Este lăudabilă dorința de a judeca drept și de a ne ajuta frații de credință să trăiască vieți neprihănite. Dar pentru a avea succes în acest sens,

• în primul rând e necesar să ne îndreptăm atenția de la ceilalți asupra noastră și să ne evaluăm pe noi înșine în lumina legii lui Isus pentru a fi curățiți și purificați de păcate.

  Identificarea onestă a păcatelor în propria viață ne va umple de smerenie, ne va face să realizăm că nu suntem perfecți și superiori celorlalți. Totodată ne va umple de îngăduință și răbdare față de semenii noștri care greșesc la fel pentru că ne vom dori același tratament din partea lor.

• În al doilea rând e necesar să lucrăm împreună cu Duhul Sfânt pentru a eradica păcatele din viața noastră și pentru a le înlocui cu fapte neprihănite.

  

Isus Hristos a venit să ne ajute să dăm la o parte impuritățile mari sau mici (bârna și paiul) din viața noastră pentru a dobândi capacitatea de a judeca drept (vederea clară) și astfel să fim de folos în Împărăția Lui.

3. Nu judeca pe cineva care nu e interesat de neprihănire

Standardul neprihănirii care ni s-a dat, legea lui Isus, este extrem de prețioasă. Duhul Sfânt folosește standardul lui Isus pentru a ne ține pe calea cea bună a neprihănirii și a încrederii în Domnul. Acest standard și judecata dreaptă care se formează în conformitate cu el este pentru credincioși, nu pentru cei ce nu fac parte din grupul lor.

Cei ce nu fac parte din împărăție nu sunt interesați de ceea ce vrea Dumnezeu și nici nu pot să i se supună. Mulți sunt ofensați de voia lui Dumnezeu și de neprihănire deoarece aceasta îi face să se simtă vinovați de modul de viață pe care îl duc. Unii chiar îi urăsc pe cei ce se încred în Dumnezeu crezând că sunt văzuți ca fiind inferiori.

Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și să se întoarcă să vă rupă.

Biblia, Matei 7:6

Câinii și porcii erau animale necurate conform legii mozaice. Evreii religioși evită cu strictețe aceste animale purtătoare de paraziți și alte boli periculoase. Ele sunt o imagine a oamenilor din lume care trăiesc o viață păcătoasă fără să le pese de consecințe.

Lucrurile sfinte, mărgăritarele sunt o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu și a judecății drepte. Ele sunt prețioase pentru copiii lui Dumnezeu, pentru cei ce au fost purificați de păcate.

Păcătoșii care Îl resping pe Dumnezeu urăsc Cuvântul Lui, urăsc adevărul, urăsc judecata dreaptă pentru că se simt condamnați de ea.

În multe locuri din lume, copiii lui Dumnezeu sunt persecutați de acești oameni datorită credinței lor, datorită refuzului lor de a-și compromite integritatea.

Când Isus i-a trimis pe ucenici să ducă vestea bună a Împărăției în cetățile țării, le-a spus să nu rămână în acele locuri în care mesajul și purtătorii mesajului nu sunt bine primiți. (Matei 10, mai ales versetul 14)

În concluzie,

A judeca este un concept complex. El presupune în principal trei elemente de bază:

1) standardul după care ne ghidăm în judecată.

Credincioșii sunt chemați să apeleze la Cuvântul lui Dumnezeu ca standard de judecată dreaptă. .Judecarea celor care nu sunt interesați de Dumnezeu și standardul Lui este inutilă și chiar periculoasă. Nu suntem chemați în vremea de acum să îi judecăm pe cei necredincioși, aceasta e prerogativa lui Dumnezeu deocamdată.

2) deliberarea sau analiza/evaluarea dovezilor și a realității evidente care presupune separarea faptelor obiective și concrete de trăiri emoționale disfuncționale, bârfă, prejudecăți, preferințe etc;

Evaluarea celorlalți de multe ori nu e posibilă pentru că de multe ori nu putem cunoaște toate datele problemei, toate detaliile realității și motivațiile care sunt în inimile oamenilor.

În plus, copiii lui Dumnezeu sunt încă în procesul de perfecționare. Firea pământească care locuiește în credincioși încă le dă de furcă și de multe ori este motivul pentru care acest element al judecății este realizat în mod inadecvat.

Mai mult, în timp ce ne vine ușor să îi evaluăm pe ceilalți, ne vine greu să ne evaluăm pe noi înșine și să-L lăsăm pe Isus să ne corecteze din cauza ego-ului nostru mare și fragil.

Avem nevoie de Duhul Sfânt cu lumina Sa pentru a ne ghida în evaluare, prin propriile eforturi nu avem nici o șansă. Un bun evaluator este cel care Îl lasă pe Duhul Sfânt să îl conducă și să îl călăuzească.

3) verdictul/sentința - judecata nu este doar o opinie ci este o concluzie care are greutate deseori rezultând într-o consecință, o răsplată sau o pedeapsă.

Verdictele, concluziile îi aparțin lui Dumnezeu și El le va lua la finalul vieții pe pământ.

În relațiile interpersonale, credincioșii sunt chemați să îi ierte pe cei ce păcătuiesc, să îi păsuiască, să Îl lase pe Dumnezeu să administreze dreptatea.

Prima Cincizecime după învierea lui Isus a debutat cu un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic care a umplut locul în care ucenicii lui Isus erau adunați în așteptarea Duhului Sfânt promis de Domnul înainte de înălțarea Sa la cer. Apoi limbi de foc au apărut și s-au împărțit deasupra ucenicilor care în acel moment au primit darul vorbirii în limbi străine pentru a vesti lucrările minunate ale lui Dumnezeu în limba maternă a pelerinilor din toată lumea adunați la Ierusalim. Dar această manifestare spirituală spectaculoasă a fost doar un instrument de captare a atenției mulțimilor pentru Evanghelia vestită în limbajul simplu al unui pescar galilean plin cu Duh Sfânt. Trei mii de suflete s-au adăugat la numărul ucenicilor în urma acestei predici și astfel Biserica primară a fost înființată. (Biblia, Faptele Apostolilor capitolul 2)

Cât de diferită a fost această Cincizecime față de prima pe care poporul Israel proaspăt ieșit din Egipt o trăiseră. Conform tradiției evreiești, cincizeci de zile după prima sărbătoare a Paștelui în care mielul pascal fusese sacrificat pentru a proteja viața întâilor născuți, poporul Israel se afla în drum spre țara Promisă, mai exact, la muntele Sinai, unde Dumnezeu le-a dăruit legea. (jewishencyclopedia.com) După patruzeci de zile pe munte unde a primit instrucțiuni pentru construirea cortului întâlnirii (un Templu portabil), Moise a coborât în tabăra poporului cu tablele legii și a găsit poporul dansând și sărbătorind în desfrâu un nou dumnezeu cu chip de vițel de aur. Moise a aruncat tablele legii la pământ și s-a pus să facă curățenie în tabără. Trei mii de oameni au murit în acea zi.

Cincizecimea în credința creștină

Sărbătoarea Cincizecimii (Rusaliile) a pornit o nouă etapă în planul de salvare al lui Dumnezeu și anume, etapa locuirii Duhului Sfânt în viețile curățite de păcate ale oamenilor care au primit prin credință Jertfa lui Isus Hristos.

Scopul lui Isus este de a salva oamenii de păcatele lor și de a-i aduce în Împărăția lui Dumnezeu stabilită de El pe pământ.

Tot astfel, Duhul Sfânt a coborât nu doar pentru a-i binecuvânta pe credincioși, ci prin ei, intenția Lui este de a binecuvânta întreaga lume. Biserica a fost creată, pentru a realiza acest lucru. Ea este instrumentul pe care Dumnezeu Îl folosește pentru a-și răspândi Împărăția și influența ei binefăcătoare în întreaga lume. Biserica este magnetul prin care îi atrage la Sine pe oameni din întreaga lume, purtătoarea luminii de Sus care aduce speranță în întuneric.

Sărbătoarea Cincizecimii însoțită de manifestarea supranaturală a prezenței Duhului Sfânt a marcat începutul Bisericii, comunitatea spirituală a lui Dumnezeu pe pământ.

Înainte de Înviere

Înainte să fie răstignit, la ultima cină de Paște cu ucenicii Săi, Isus le-a spus că a sosit vremea ca El să se întoarcă la Tatăl. Dar asta nu însemna că ei urmau să fie abandonați de Isus în voia soartei. Nicidecum. În locul gol lăsat de prezența fizică a lui Isus, Dumnezeu Duhul Sfânt era pregătit să vină în viața credincioșilor iar El avea să locuiască în ei și cu ei pentru totdeauna.

Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și anume Duhul adevărului, pe care lumea (cei ce nu cred) nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște, dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi. - Isus Hristos

Biblia, Ioan 14:16-17

Pentru a veni pe pământ ca să se întrupeze în Omul Isus, Dumnezeu Cuvântul a trebuit să renunțe la unele atribute dumnezeiești cum ar fi atributul omniprezenței. Isus a fost limitat de natura Sa umană care nu îi permitea să fie peste tot în același timp. Oamenii trebuiau să aștepte la rând pentru o convorbire scurtă cu Isus.

Deși ucenicii au fost foarte triști când Isus i-a anunțat că va merge la Tatăl, venirea Duhului Sfânt s-a dovedit a fi în avantajul lor. Duhul Sfânt nu este restricționat de timp și spațiu, nu are limitările pe care le are un om.

Fiecare credincios urma să locuiască împreună cu Duhul Sfânt pentru totdeauna. Prin Jertfa Lui care curăță păcate, Isus a făcut posibilă locuirea împreună cu Duhul Sfânt a celor care primesc prin credință salvarea Lui de păcate.

În viața curățită de păcate, Dumnezeu Duhul Sfânt coboară iar misiunea Lui pentru viața fiecărui credincios este de a-i mângâia (Ioan 14:16 și 15:26), de a-i învăța și de a le aduce aminte toate cuvintele lui Isus (Ioan 14:26), de a-i călăuzi în tot adevărul (Ioan 16:13), de a descoperi lucruri viitoare (Ioan 16:13) etc.

După Înviere

După Înviere, Isus a rămas pe pământ timp de 40 de zile (Faptele apostolilor 1:3), timp pe care l-a petrecut împreună doar cu cei ce au crezut în El și L-au iubit printre care cei 11 cei mai apropiați ucenici și încă cinci sute de credincioși. (1 Corinteni 15: 1-6)

Asemeni lui Moise care a petrecut 40 de zile pe munte în prezența lui Dumnezeu primind instrucțiuni pentru construirea unui templu pământesc portabil, ucenicii au petrecut 40 de zile cu Isus primind instrucțiuni pentru construirea unui Templu spiritual, Biserica.

Așadar, după înviere, Isus a pregătit debutul bisericii, dându-le celor unsprezece ucenici mandatul de a merge în toată lumea pentru a duce vestea bună a salvării de păcate (Evanghelia). Dar pentru a duce la îndeplinire această misiune divină, ucenicii trebuiau să aștepte la Ierusalim puterea care vine de Sus. Lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi făcută prin eforturi și inițiative omenești, doar prin autorizarea și puterea lui Dumnezeu.

Însuși Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, a fost supus Tatălui ceresc și a așteptat momentul potrivit rânduit și planificat de El pentru a-Și începe lucrarea publică. Ca semn al autorizării divine, acel moment a fost marcat de coborârea Duhului Sfânt în chip de porumbel asupra lui Isus la ieșirea Sa din apa botezului. (Matei 3:13-17)

Autorizarea divină a lucrării apostolilor a venit la 10 zile după înălțarea la cer a lui Isus, în ziua sărbătorii evreiești a Cincizecimii. Atunci Duhul Sfânt a coborât peste apostoli în chip de limbi de foc.

În Ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au așezat câte una pe fiecare din ei. Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.

Biblia, Faptele Apostolilor 2:1-4

Limbile de foc a fost semnul darului vorbirii în limbi străine pe care apostolii l-au primit în acel moment ca să le vorbească pelerinilor din întreaga lume veniți la Ierusalim pentru a sărbători Cincizecimea. Nu este vorba despre darul vorbirii în limbi îngerești, care e un alt dar al Duhului Sfânt, diferit de darul vorbirii în limbi străine.

În momentul în care Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenici, ei, fără să cunoască în prealabil alte limbi străine, au început să vorbească în limbile materne ale pelerinilor care au venit la ei atrași de sunetul ca vâjâitul unui vânt puternic pe care îl auziseră.

Și se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Când s-a auzit sunetul acela, mulțimea s-a adunat și a rămas încremenită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toți se mirau, se minunau și ziceau unii către alții: „Toți aceștia care vorbesc nu sunt galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut? Parți, mezi, elamiți, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, părțile Libiei dinspre Cirene, oaspeți din Roma, iudei sau prozeliți, cretani și arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!”

Biblia, Faptele Apostolilor 2:5-11

Cu acea ocazie, apostolul Petru a luat cuvântul și le-a predicat vestea bună a morții și învierii lui Isus, vestea bună a salvării din robia păcatului.

După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: „Fraților, ce să facem?”

„Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” […]

Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete.

Biblia, Faptele Apostolilor 2: 37-39, 41

Trei mii de suflete s-au adăugat la numărul ucenicilor în acea zi. Coborârea Duhului Sfânt peste comunitatea credincioșilor în acea zi a Cincizecimii a adus în ființă Biserica, Împărăția spirituală a lui Dumnezeu pe pământ.

Din Ierusalim și Israel această Împărăție s-a răspândit până la marginile pământului având la ora actuală milioane de credincioși răspândiți în întreaga lume.

Trăim la această dată sub auspiciile limbilor de foc de la începutul bisericii. Evanghelia este predicată până azi în toată lumea, în limba maternă a ascultătorilor.

Înseamnă că Dumnezeu vrea să trăim împreună cu El încă de aici de pe pământ și a făcut posibil acest lucru prin Jertfa curățitoare de păcate a Fiului Său și prin puterea dătătoare de viață și lumină a Duhului Său.

În februarie, mi-am dat seama că anul acesta probabil nu vom putea veni în România.

Ultima dată când am călătorit, ne-am luat bielete dus întors cu pornire din România, iar acum aveam nevoie de un bilet întors, în toamnă, pentru a reveni în America. Doar că, prețurile erau pur și simplu exagerate. Cu cel puțin 50% mai scumpe decât mă așteptam.

Am tot căutat variante. Am încercat combinații, date diferite, aeroporturi diferite. N-am găsit nici un bilet pe care să ni-l permitem.

Apoi mi-a venit o idee care, sincer, a fost mai degrabă o încercare disperată decât o strategie bine gândită: „Dar dacă aș căuta un bilet dus-întors spre România și pur și simplu n-aș mai folosi partea de retur de pe primul bilet? Oare ce preț ar ieși?”

Am început să caut. Și m-am șocat.

Am găsit un bilet atât de ieftin, încât nu-mi venea să cred. L-am verificat de mai multe ori, să fiu sigur că nu greșesc ceva. Apoi l-am cumpărat.

M-am bucurat enorm. În loc să renunțăm complet la ideea de a veni în țară anul acesta, urma să mă pot întoarce în Cluj pentru câteva luni.

Singura diferență era că noul bilet îmi decala plecarea cu vreo două săptămâni mai devreme. Am dat din umeri și am zis: „OK. Merge și așa.”

În loc să ajung la final de mai, urma să ajung la început de mai. Nu suna rău deloc.

Timpul a trecut, ne-am făcut bagajele, am pornit spre Cluj, iar drumul a mers bine. Nimic spectaculos. Nimic dramatic. Doar oboseala obișnuită a drumului, aeroporturi, bagaje, zboruri, conexiuni și acea senzație ciudată pe care o ai când ajungi din nou „acasă” după o perioadă lungă de lipsă.

O scrisoare întârziată

După ce am ajuns acasă în România, din reflex am verificat poșta.

Unde stăm noi poșta nu funcționează tocmai ideal. De multe ori nu găsești nimic important. Sau găsești târziu. Sau nu găsești deloc. Dar de data aceasta, printre lucrurile adunate acolo, era o scrisoare pe numele meu.

De la Distrigaz.

Când am deschis-o, m-am șocat.

Scrisoarea îmi spunea că peste doar câteva zile urma să ni se taie gazul, pentru că nu fusese făcută verificarea obligatorie a instalației.

Am rămas blocat.

Dacă am fi venit la data la care plănuiserăm inițial, am fi ajuns la o casă fără gaz. Fără apă caldă. Fără posibilitatea de a folosi centrala. La toate astea, s-ar fi adăugat bătaia de cap care vine la pachet cu o astfel de situație.

Nu ar fi fost sfârșitul lumii, dar ar fi fost destul de neplăcut, complicat și mai ales frustrant.

Dar pentru că biletul acela „întâmplător” mă adusese în România cu două săptămâni mai devreme, încă mai aveam timp să rezolvăm problema.

Am găsit rapid un vecin care are o firmă specializată. A venit, a făcut verificarea instalației, iar problema a fost rezolvată. Gazul nu a fost tăiat, casa a rămas funcțională, iar noi am scăpat de o complicație care putea să ne strice complet începutul șederii în România.

👉Toate👈 lucrurile…

După o vreme însă, am început să pun cap la cap lucrurile.

Am cumpărat biletul în februarie când problema asta nici măcar nu exista. Scrisoarea fusese trimisă abia în aprilie, iar noi am ajuns în mai, cu mai puțin de o săptămână înainte de expirarea termenului.

Dacă ne-am fi întors la final de mai, am fi ajuns prea târziu. Dar Dumnezeu, cumva, ne-a „împins” să venim mai repede.

Nu printr-o voce din cer. Nu printr-un semn spectaculos. Nu printr-o viziune. Ci printr-un bilet de avion.Printr-o combinație ciudată de prețuri prea mari, o idee neașteptată, o ofertă incredibil de bună și o plecare decalată cu două săptămâni.

La momentul respectiv, eu am crezut că am găsit o soluție bună la o problemă financiară. Acum, uitându-mă înapoi, îmi dau seama că Dumnezeu a rezolvat încă o problemă care nici nu știam că există.

Nu întotdeauna o vedem în timp real. De multe ori, când ni se schimbă planurile, ne enervăm. Când ceva nu iese exact cum am vrut, ne întrebăm de ce. Când trebuie să plecăm mai devreme sau mai târziu, altfel decât ne-am imaginat, ni se pare că pierdem controlul.

Biblia spune că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28). Nu spune că toate lucrurile sunt ușoare. Nu spune că toate lucrurile vor avea sens imediat. Nu spune că vom înțelege fiecare detaliu pe loc.

Dar spune că Dumnezeu poate lua toate lucrurile - chiar și întârzierile, prețurile mari, schimbările de program, scrisorile uitate în cutia poștală - și le poate așeza într-un mod care, la final, poartă amprenta grijii Lui.

În cazul nostru, toate lucrurile s-au aliniat perfect.

Avem gaz. Instalația este verificată. Casa este funcțională. Am ajuns la timp. Și, pe deasupra, am găsit și un preț excelent la bilete.

Nu pot însă să-mi asum acest succes. Nu pot să spun: „Ce bine am calculat.” Nu pot să-mi dau mie credit pentru ceva ce, privind înapoi, a fost mult mai bine așezat decât aș fi putut eu planifica.

Și poate că avem nevoie să ne amintim mai des lucrul acesta: uneori, Dumnezeu nu ne explică planul. Doar ne conduce prin el.

Iar când ajungem la capătul unei întâmplări și vedem cum s-au legat toate, nu ne rămâne decât să spunem cu recunoștință: Slăvit să fie Domnul!

A trăi în Împărăția spirituală a lui Dumnezeu înseamnă a ne lăsa guvernați de El și conduși de Duhul Sfânt într-o viață neprihănită.

Nu există o viață mai plăcută pe pământ decât cea a unui om salvat de păcate care apoi se lasă condus de Dumnezeu într-o viață neprihănită. Un astfel de om nu duce lipsă de nimic aici pe pământ unde lipsurile sunt la ordinea zilei. El are odihnă și pace în mijlocul unei lumi agitate, călăuzire și mângâiere prin valea umbrei morții, o masă întinsă chiar în prezența adversarilor lui, iar fericirea și îndurarea îl însoțesc în toate zilele vieții lui.

Nu sunt cuvintele mele ci cuvintele inspirate ale regelui David pe care le găsim consemnate în Biblie, în Psalmul 23. Dar experiența descrisă în psalm nu a fost rezervată doar lui David. Satisfacția, pacea, bucuria lui poate fi o realitate pentru toți copiii lui Dumnezeu într-o lume plină de necazuri, de conflicte și suferințe cu condiția ca ei să Îl lase pe Domnul să le conducă viața.

Domnul e Păstorul credincioșilor, un Conducător care Își călăuzește supușii cu multă dragoste și grijă. Mai mult, El e Tatăl ceresc angajat în creșterea spirituală a copiilor Lui.

Pentru o creștere spirituală bună, Tatăl ceresc le-a dăruit copiilor Săi ca și Ajutor de nădejde pe Duhul Sfânt ca să îi împuternicească să facă voia Lui și să Îi învețe viața neprihănită.

Mai mult, Tatăl i-a pus pe copiii Lui împreună într-o familie spirituală, în biserică, cu scopul de a se ajuta unii pe alții să progreseze în viața de credință.

Credincioșii având slăbiciuni și calități unice, se completează unii pe alții formând o echipă și astfel reușind să ducă la bun sfârșit, lupta cea bună a credinței.

Într-o familie, tatăl este conducătorul, iar copiii, între ei, sunt frați și surori supuși autorității tatălui.

Relația dintre frați

În general, relațiile dintre frați și surori nu sunt fantastice. Istoria biblică (și laică) abundă în exemple de relații disfuncționale dintre frați, relații stricate de invidie, competiție, rivalitate, ranchiună. Să ne amintim, de exemplu, de Cain și Abel, Ismael și Isaac, Esau și Iacov, Iosif și frații lui etc.

Relațiile dintre frații spirituali din familia lui Dumnezeu nu sunt o excepție de la regulă. Ele se desfășoară între oameni care încă au în ei firea pământească în care există aceleași slăbiciuni care au dus la stricarea relațiilor dintre frați de-a lungul timpului.

Iată, spre exemplu, ce le spune apostolul Pavel credincioșilor bisericii din Efes.

Să nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire (bârfă, defăimare) și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.

Biblia, Efeseni 4:30-32

Sau credincioșilor bisericii din Galatia:

Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Dar, dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții (la figurat), luați seama să nu fiți nimiciți unii de alții.

Zic dar: umblați cârmuiți de Duhul și nu împliniți poftele firii pământești.

Biblia, Galateni 5: 13-16

Apostolul Pavel cunoștea bine problemele care existau în relațiile frățești din bisericile pe care le-a întemeiat. Sunt probleme care încă există și vor exista în comunitatea spirituală a lui Dumnezeu, comunitate care e formată din oameni aflați într-un proces de înnoire, proces care a fost început și va fi terminat de Dumnezeu.

O lucrare bună

Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.

Biblia, Filipeni 1:6

Înainte să devenim copii de Dumnezeu, fiecare dintre noi eram ca niște ruine deoarece păcatul ruinează viețile păcătoșilor; le ruinează sănătatea fizică și mentală, relațiile cu cei din jur, finanțele etc.

Dar în momentul în care ne-a adus în familia Lui, Domnul a deschis un șantier de reconstrucție și renovare în viața fiecăruia dintre noi. Până în ziua lui Isus Hristos, care e data limită a terminării lucrării începute în viața noastră, suntem în „șantier“.

Nu știu dacă ați trecut recent pe lângă vreun șantier care poate se află chiar în mijlocul orașului în care locuiți. Uneori constructorii afișează un anunț care sună în felul următor:

„Ne cerem scuze de deranjul, praful, gălăgia, dezordinea noastră. Vă rugăm să continuați să aveți răbdare cu noi până la finalul lucrării. Vă mulțumim.“

Nu ar fi o exagerare să spunem că fiecare copil de Dumnezeu poartă un astfel de anunț invizibil afișat de Dumnezeu pe șantierul vieții lui.

Fiecare cetățean al Împărăției lui Dumnezeu pe pământ reprezintă pentru El un proiect în care S-a angajat să ducă la îndeplinire o lucrare bună, o lucrare transformatoare, o lucrare veșnică, o capodoperă. Această lucrare va fi evaluată la finalul ei de către El.

Frați, nu judecători

Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.

Biblia, Matei 7: 1,2

Isus ne arată prin această poruncă nouă că pericolul în care pot cădea copiii lui Dumnezeu este ca ei să folosească legea neprihănirii lăuntrice proclamată de El până în acest punct pentru a-i evalua/judeca pe frații lor spirituali.

Legea neprihănirii lăuntrice a lui Isus scoate la lumină în conștiința noastră păcate ascunse în inima și firea pământească, păcate ca ranchiuna, neiertarea, mânia, dorințele sexuale imorale (pofte), infidelitatea în căsnicie, înșelătoria, minciuna, ura, mândria spirituală, lăcomia, îngrijorarea etc. Oamenii nu pot vedea păcatele care se ascund în inima altor oameni, și nici nu sunt chemați să o facă.

Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă am avea abilitatea de a cunoaște ce gândesc sau simt oamenii din jurul nostru. Poate că am rămâne de-a dreptul stupefiați de ceea ce am afla dacă nu am avea și darul profeției pentru a vedea în viitor felul în care acele gânduri și trăiri emoționale se vor împleti cu experiența de viață pentru a duce la formarea caracterului final al omului. Sau poate că ne-am simți datori în a ridica în slăvi pe posesorii acelor gânduri și trăiri emoționale făcându-le astfel un deserviciu.

Singurul care poate vedea lucrurile ascunse ale oamenilor, fie ele bune sau rele, e doar Dumnezeu. El este singurul care poate evalua și judeca corect inimile.

Salvare nu condamnare

Până în momentul de față, misiunea lui Isus nu este să judece și să condamne ci să salveze oamenii. Oricine a primit prin credință Jertfa Sa pentru păcate a fost salvat de păcate. În loc de condamnarea pentru păcate, condamnare pe care Isus a luat-o asupra Lui pe cruce în locul păcătoșilor, credinciosul a primit viața veșnică, viața cu Dumnezeu. (Ioan 3: 16-21)

Va veni și vremea însă, la judecata viitoare, când Isus va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor și le va evalua cu dreptate. (Romani 2:16)

Până atunci, însă, legea neprihănirii lăuntrice este ca o lumină pe care Duhul Sfânt o folosește în viața noastră, în colțurile întunecate ale inimii noastre, pentru a ne arăta păcatele ascunse acolo și pentru a ne convinge să i le mărturisim Tatălui ca să fim purificați de ele.

Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire.

Biblia, 1 Ioan 1:8,9

Să ne aducem aminte că păcatul ne desparte de Tatăl. Copiii lui Dumnezeu nu vor să existe nimic în viața lor care să constituie un obstacol în relația cu El. Mai mult, nu vrem să îngăduim existența vreunei mizerii în noi care l-ar întrista pe Tatăl în viața noastră.

Legea lui Isus

Deci, în primul rând, Isus ne-a dat legea Sa (Biblia, Matei capitolele 5 și 6) pentru a ne ajuta să ne evaluăm/judecăm pe noi înșine, pentru a-i mărturisi acele păcate ascunse în inima și în firea noastră pământească pe care cei din jur nu le pot vedea, păcate de care trebuie să scăpăm cât mai repede.

În al doilea rând, Legea lui Isus este un ghid al vieții neprihănite în Împărăție. Odată ce devenim cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, nu mai putem trăi în păcat, conduși de firea noastră pământească. În Împărăție, oamenii învață o nouă viață, o viață în ascultare de Duhul Sfânt.

Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.

Așadar, în acest context, legea neprihănirii lăuntrice a lui Isus nu ne e dată ca să ne ajute să “ghicim” ce păcate se ascund în inima fraților noștri de credință. Nu e treaba noastră să facem asta.

Trebuie să avem judecată, raționament și discernământ ca să distingem în faptele (roadele vizibile) oamenilor ce este bine și rău așa cum vom vedea mai departe în predica lui Isus.

A nu judeca aici, în contextul predicii lui Isus de până acum, înseamnă a nu evalua/condamna/critica ceea ce ne este ascuns în faptele oamenilor, adică motivațiile, gândurile, trăirile emoționale care stau la baza lor.

Să ne aducem aminte, de exemplu, de prietenii lui Iov care văzând situația grea în care se afla acesta și pierderile prin care a trecut, au tras concluzia că Iov păcătuise. Ei nu l-au văzut pe Iov păcătuind, nu aveau dovezi că ar fi păcătuit ci doar niște suspiciuni care s-au transformat în certitudini în mintea lor. Cât de mult au greșit! Până la urmă, Iov a mijlocit pentru ei ca Dumnezeu să nu îi pedepsească pentru toată suferința emoțională pe care i-au produs-o prin suspiciunile și cuvintele lor neînțelepte.

Un cerc vicios

Când ne încumetăm de a scoate la iveală motivațiile ascunse ale oamenilor, pericolul e să invităm suferința acuzării și condamnării în viața noastră în aceeași măsură în care o dăm. Pornind un astfel de cerc vicios al condamnării, la rândul nostru vom fi acuzați pe nedrept de lucruri care poate că nici nu există cu adevărat în inima noastră.

Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.

Există un spectru al răutății care are la un capăt al ei înțepătura verbală, acel mic sarcasm mascat sub forma unei glumițe făcută între prieteni. La capătul opus extrem judecata poate lua forma unei mustrări severe, o critică dură administrată în public.

De la un capăt al ei până la celălalt, judecata nefondată e o experiență dureroasă pentru victimele ei, iar cei criticați au tendința de a răspunde cu aceeași monedă perpetuând astfel ciclul acuzărilor.

În plan spiritual, acuzarea este o lucrare făcută de diavolul care e numit acuzatorul (pârâșul) fraților, adversarul lor. (Apocalipsa 12:10) E așa de ușor să ajungem să îi facem jocul…

În schimb, Duhul Sfânt nu e un acuzator, El este un Mângâietor. (Ioan 14:26) Scopul Lui în aducerea la lumină a păcatelor în conștiința noastră nu e să ne acuze și să ne strivească în vinovăție ci să ne ridice din păcat ca să fim purificați, să aducă mângâierea și împăcarea cu Dumnezeu în viața noastră.

În fine, frații în spirit au fost puși împreună de Tatăl ceresc într-o familie spirituală ca să se susțină unul pe altul în viața de credință, în împlinirea neprihănirii, nu să fie cu lupa unii pe alții pentru a descoperi imperfecțiuni ascunse, închipuite.

De cele mai multe ori, când ne gândim la păcat, ne vine în minte ceva ce am făcut. O acțiune. O vorbă. O reacție. Poate chiar un gând pe care l-am lăsat să prindă rădăcină.

Și de cele mai multe ori, așa este.

Biblia însă ne aduce aminte că păcatul nu este doar răul pe care îl facem. Deseori, păcatul este binele pe care îl știm, dar nu-l facem.

„Deci cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat.”
— Iacov 4:17

Nu spui neapărat „nu” lui Dumnezeu. Uneori spui doar: „nu acum.”

Și „nu acum”, repetat de prea multe ori, poate deveni un mod de viață.

Confortul pare înțelepciune

Am citit recent cartea Numeri și mi-a rămas întipărit în memorie un episod care are loc chiar înainte ca israeliții să intre în Țara Promisă.

După patruzeci de ani de pustie, după moartea unei generații întregi care nu avusese credința să intre, două seminții, Gad și Ruben, văd că ținutul de la est de Iordan era bun pentru turmele lor. Era fertil și practic. Li se potrivea de minune.

Așa că vin la Moise cu o cerere: „Vrem să rămânem aici și să nu trecem Iordanul.”

Nu cereau să se întoarcă în Egipt sau să-L respingă fățiș pe Dumnezeu. Nu ridicau un idol. Voiau doar să se oprească la intrarea Țării Promise. Nu chiar înăuntru, dar aproape. Aproape de țară. Aproape de moștenire. Aproape de ce promisese Dumnezeu.

Dar nu dincolo de Iordan.

Și aici e pericolul. Uneori „aproape” poate părea suficient. Aproape ascultător. Aproape dedicat. Aproape matur. Aproape gata să mergi până la capăt.

„Frații voștri să meargă la război, iar voi să stați aici?”

Moise reacționează dur. „Frații voștri să meargă la război, iar voi să stați aici?”

Cu alte cuvinte: cum puteți să vă construiți viața aici, când frații voștri mai au de luptat?

Problema nu era doar locul pe care îl doreau. Problema era efectul alegerii lor.

Dacă ei se opreau, puteau să descurajeze tot poporul. Iar Moise știa cât de grav era acest lucru. Cu patruzeci de ani înainte, o generație întreagă refuzase să intre în țară pentru că le-a fost frică de uriași.

Acum, istoria risca să se repete. Nu prin frică declarată, ci prin confort justificat.

Asta face pasivitatea spirituală atât de periculoasă. Rareori vine sub forma unei răzvrătiri evidente. De multe ori vine sub forma unei explicații rezonabile.

„Am obosit.”
„Nu e momentul.”
„Am destule responsabilități.”
„Să facă altcineva.”
„Eu mi-am făcut partea.”

Uneori aceste lucruri pot fi adevărate. Dar de multe ori sunt doar cuvinte frumoase care ascund o lipsă de acțiune sau de dedicare.

Ca să fim corecți cu Gad și Ruben, ei nu au rămas acasă în timp ce restul poporului s-a luptat. După mustrarea lui Moise, ei au promis să treacă Iordanul înarmați și să lupte alături de frații lor până când țara va fi cucerită.

Dar prima dată înainte să spună „mergem cu frații noștri”, au spus, de fapt, „ne este bine aici.”

Când alegi marginea

Temerile lui Moise par să fi primit, în timp, un ecou dureros în istoria acestor seminții. Ruben, Gad și jumătate din Manase, așezați la est de Iordan, au fost printre primele seminții cucerite și duse în robie de asirieni.

Câteva sute de ani mai târziu, pe vremea lui Isus, Evangheliile ne duc într-o zonă la est de Iordan, în ținutul Gadarenilor.

Acolo, Isus eliberează un om stăpânit de duhuri necurate. O turmă de porci se aruncă în mare. Iar oamenii din ținut, în loc să se bucure de omul eliberat, Îl roagă pe Isus să plece de la ei.

Un alt ținut de pe margine. Un om chinuit. O minune evidentă. Și totuși, observăm o comunitate care refuză să-L primească pe Isus și care Îi cere să plece.

Când alegi să trăiești la marginea Țării Promise, marginea începe să te schimbe. Ce începe ca o alegere convenabilă poate deveni, în timp, o cultură a compromisului.

Stagnarea este o iluzie

Una dintre cele mai mari iluzii ale vieții spirituale este că poți sta pe loc.

Nu poți pune credința pe pauză și să te întorci la ea mai târziu, când ai mai mult timp, mai multă energie sau mai mult chef. Viața cu Dumnezeu nu funcționează așa.

Când nu mergi înainte, nu rămâi pur și simplu unde ești ci începi să mergi înapoi. Nu dramatic și nu dintr-odată. Nu neapărat vizibil pentru ceilalți. Dar rugăciunea devine mai rară. Cuvântul devine mai îndepărtat. Păcatul devine mai ușor de justificat. Dragostea se răcește.

Nu ai fugit de Dumnezeu; doar nu L-ai mai căutat.

Nu ai respins chemarea; doar ai lăsat-o pe mai târziu.

Și „mai târziu” a devenit un mod de viață.

Binele nefăcut

Iacov nu lasă mult spațiu pentru scuze:
„Cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat.”

Asta atinge multe zone din viața noastră.

Știi că trebuie să ierți, dar amâni. Știi că trebuie să te rogi, dar găsești mereu altceva de făcut. Știi că trebuie să ajuți pe cineva, dar preferi să nu te complici.

Știi că trebuie să îți ceri iertare, dar aștepți să treacă timpul. Știi că Dumnezeu te cheamă la o slujire, dar spui că nu ești pregătit. Știi că trebuie să renunți la un obicei, dar îl ții ascuns.

„Mâine.”
„Altădată.”
„Când o să fiu mai bine.”
„Când o să am mai mult timp.”

Ai grijă: ascultarea amânată poate deveni, în timp, neascultare.

Aici apare o întrebare incomodă: te-ai oprit sau mergi înainte?

Nu face greșeala să crezi că binecuvântarea este punctul final al umblării noastre cu Dumnezeu.

„Dumnezeu mi-a dat pace, stabilitate, o familie minunată și resurse destule să pot duce o viață liniștită.”

Foarte adevărat. Dar întrebarea este: pentru ce?

Dumnezeu nu ne binecuvântează ca să ne construim mici fortărețe de confort. Ne binecuvântează ca să devenim o binecuvântare.

Creșterea spirituală și disponibilitatea de a face ceva pentru Dumnezeu merg mână în mână. Nu poți aștepta o direcție dacă nu ești interesat de glasul Lui. Nu poți aștepta putere dacă fugi de ascultare.

Nu te opri la margine

Gad și Ruben au văzut un loc bun înainte de Iordan, iar fiecare dintre noi va vedea, la un moment dat, un astfel de loc.

Un loc suficient de bun încât să pară o destinație. Un loc confortabil. Un loc justificabil. Un loc în care poți spune: „mie îmi ajunge.”

Dar chemarea lui Dumnezeu nu este doar să ajungem aproape de promisiune. Este să intrăm în ea.

Nu doar să scăpăm de Egipt. Nu doar să supraviețuim pustiei. Nu doar să vedem țara de la distanță. Ci să mergem până la capăt.

Să creștem. Să ascultăm. Să slujim. Să facem binele pe care îl știm. Să nu ne mulțumim cu o credință care nu mai cere nimic de la noi.

* * *

Am lăsat facerea de bine să treacă. Îmi cerea mâinile, iar eu n-am vrut să mi le murdăresc.

Am lăsat mângâierea nerostită. N-am vrut să fiu înțeles greșit.

Am lăsat poveri nepurtate. N-am vrut să-mi șifonez hainele.

Mi-am făcut un culcuș moale, ușor de explicat și de savurat.

Dar cu cât mă afund mai mult în el, cu atât mă doare coloana vertebrală mai tare.

Îngrijorarea începe la nivelul minții, în imaginația și gândurile noastre.

Imaginile pe care îngrijorarea le crează în mintea noastră pot fi din cele mai dramatice. În imaginația mea, iată-mă, trasă la față, cu buzele crăpate și palide, ținându-mă de stomac de unde se aud mațele chiorăind. Caut ceva de mâncare într-un frigider gol și răblăgit iar apoi deschid o cămară în care singurii locuitori sunt câțiva păianjeni care și-au întins pânzele peste tot. Filmul din minte continuă să-mi arate cum mă uit cu jind la delicatesele pe care le mănâncă mesenii la terasă, dar eu nu am acces la ele pentru că nu îmi permit…. etc. (haha)

Am putea continua la nesfârșit să descriem filmul unei vieți inventate de o imaginație bogată condusă de îngrijorare.

De aceea vă spun: Nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca.

Biblia, Matei 6:25

Isus ne poruncește să ne oprim din a ne gândi la lipsuri fictive viitoare. El ne întoarce privirile către imaginile vibrând de culoare și viață ale providenței și bunătății lui Dumnezeu, imagini adevărate pe care le putem observa în natură, contracarând acele imagini și scenarii neadevărate produse de îngrijorare pe care în mod firesc avem tendința să ne fixăm atenția.

Din minte în cuvinte

Nu vă îngrijorați dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’

Biblia, Matei 6:31

Dacă nu este anulată și discreditată la nivelul gândirii, îngrijorarea se consolidează materializându-se în cuvinte.

Isus ne poruncește să nu ne îngrijorăm pentru cele necesare traiului nici în gând, nici în cuvânt. De dragul nostru și al celor din jurul nostru, îngrijorarea nu trebuie să primească o voce.

Să ne gândim la volumul mare de scenarii catastrofale fictive (de exemplu, datorită “încălzirii globale”) promovate de articole de opinie care ne inundă pe toate căile și platformele, articole cu titluri mari și terifiante care promit să ne ridice tensiunea și să ne arunce în abisurile deznădejdii dacă le dăm clic. Ce pierdere de timp!

Discutând cu unii și alții scenarii catastrofale inventate de oameni, sau pur și simplu vorbind despre ele în auzul altora, nu facem decât să răspândim îngrijorarea ca un virus contagios care are puterea de a infecta o mulțime.

El le poruncește credincioșilor să facă lucrurile cele mai importante înaintea celor care pot părea urgente. De multe ori „urgențele” se rezolvă mai ușor decât ne-am așteptat după ce ne-am ocupat mai întâi de lucrurile importante.

Ce prioritizează păgânii

Nu vă îngrijorați dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele.

Biblia, Matei 6:31, 32

Cuvântul “neamuri” în Biblie se referă la păgâni, oamenii care nu Îl cunosc pe Dumnezeul adevărat și nu i se închină Lui. Unii păgâni sunt religioși și se închină dumnezeilor lor falși ca să îi determine să le dea o viață bună aici pe pământ.

Tot ce contează pentru mulți păgâni e să le meargă bine pe pământ. De aceea ei caută sau dacă ar fi să folosim traducerea întocmai a cuvântului folosit în textul grecesc ἐπιζητέω (epi-zeteo), ei caută cu ardoare și zel prosperitatea materială.

Păgânii trebuie să se bazeze pe propriile eforturi și să se descurce singuri dacă vor să reușească în viață iar dacă reușesc trebuie să se lupte să-și asigure continuitatea succesului. Viața acestor oameni nu este ușoară ci e o luptă și o alergare continuă. Nu sunt de invidiat.

Copiii lui Dumnezeu, în schimb, Îl au pe Domnul la cârma vieții lor. Tatăl ceresc știe în detaliu nevoile copiilor Lui și e profund interesat și implicat în bunăstarea lor. El îi iubește și nu îi abandonează să se descurce singuri în lumea asta. Copiii lui Dumnezeu pot să se bazeze pe Dumnezeu în ce privește viața pe pământ.

Ce prioritizează copiii lui Dumnezeu

Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Biblia, Matei 6:33

Prioritatea numărul 1 în viața copiilor lui Dumnezeu e să Îl lase pe El să le conducă viața.

Cine sunt copiii lui Dumnezeu?

Un om poate deveni copil de Dumnezeu și cetățean al Împărăției Lui când primește prin credință să fie purificat de păcatele lui prin Jertfa lui Isus. Prin acest act de credință se produce un schimb în lumea spirituală a lui Dumnezeu: păcătosul renunță la păcatele sale iar Isus îi ia păcatele și îi dăruiește în schimb neprihănirea Lui. Doar prin neprihănirea lui Isus putem intra în împărăția lui Dumnezeu și putem să trăim cu El.

În Împărăție, cetățenii primesc Duhul Sfânt care îi învață și le dă putere să trăiască o viață neprihănită, în supunere față de Tatăl lor, Împăratul.

Pentru copiii lui Dumnezeu, înainte de orice, mai importantă decât mâncarea, băutura, îmbrăcămintea, mai importantă decât cele necesare vieții e Împărăția Tatălui, interesele Lui, planurile Lui, domnia Lui în viața lor.

Isus le poruncește copiilor lui Dumnezeu să caute (ζητέω -zeteo) mai întâi viața în supunere față de Tatăl. E interesant că Domnul nu ne zice să căutăm cu ardoare și zel (epi-zeteo) Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui. El ne spune să o căutăm mai întâi, să îi dăm întâietate. Nu primim Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui în baza eforturilor pe care le facem noi ci ele sunt un dar pe care îl putem avea datorită eforturilor făcute de Dumnezeu. Accentul nu e pe efortul nostru ci pe ceea ce alegem să facem mai întâi.

A căuta mai întâi Împărăția și neprihănirea poate însemna multe lucruri. Ea poate fi

• a pune deoparte timp pentru comuniunea cu Tatăl în fiecare zi. Relația cu Tatăl e cea mai importantă iar Isus, Fiul lui Dumnezeu, care e modelul copiilor lui Dumnezeu petrecea timp cu Tatăl zilnic. Înainte să își înceapă ziua (sau la finalul ei, după ce dădea drumul mulțimilor), Isus se retrăgea din compania oamenilor pentru a petrece un timp împreună cu Tatăl. Omul lui Dumnezeu, David, avea și el obiceiul să mediteze la Cuvântul lui Dumnezeu și să îi spună Lui în rugăciune ce era în sufletul lui, așteptând răspunsul și încurajarea Domnului.

• a nu ne compromite integritatea chiar dacă riscăm pierderea unor câștiguri materiale

• a face ceea ce e corect și bine atunci când ar fi mai ușor să obținem lucruri înșelând, mințind, furând, călcând peste alții.

• a căuta bunăstarea celorlalți nu doar bunăstarea noastră, dăruind din timpul și resursele noastre în folosul celorlalți (făcând asta acumulăm bogății cerești).

Pentru ucenici, a căuta mai întâi Împărăția a însemnat să lase totul la chemarea lui Isus de a se dedica lucrării spirituale de răspândire a Evangheliei. Ei au lăsat familii, afaceri, case, averi pentru a-L urma pe Isus și pentru a învăța de la El. S-au dedicat în întregime lucrării spirituale încrezându-se că Domnul le va purta de grijă de cele necesare trupului. Și într-adevăr, Domnul le-a purtat de grijă.

Nu toți credincioșii au fost (și sunt) chemați de Isus în lucrarea pe care au făcut-o apostolii Săi, nu toți credincioșii au fost trimiși în toată lumea să ducă Evanghelia, să întemeieze o biserică sau să se dedice în totalitate unei lucrări spirituale.

Unii credincioși sunt liber profesioniști, artiști, constructori de case, profesori, zugravi, brutari, oameni de serviciu, polițiști etc.

Fie că face o lucrare spirituală într-o biserică/organizație sau un job într-o companie/acasă, fiecare credincios este chemat să Îi dea întâietate lui Dumnezeu și neprihănirii Lui în tot ce fac și tot ceea ce fac să fie excelent, ca pentru Domnul. Atunci avem promisiunea Lui că tot ce avem nevoie pentru viața pământească ni se va da ca bonus.

Ajunge zilei necazul ei

Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei.

Biblia, Matei 6:34

Isus nu a promis credincioșilor o viață pământească lipsită de necazuri. Viața pe pământ se desfășoară într-o lume căzută în păcat, o lume în derivă, o lume întunecată de cel rău. E o viață în trupuri care se degradează zilnic și care vor muri în cele din urmă.

Fiecare zi va veni cu porția ei de necazuri, dar e bine să nu adăugăm la necazul zilei necazuri imaginare care ar putea apărea în viitor. Ajunge zilei necazul ei.

Dar să zicem, prin absurd, că ne hotărâm totuși să punem îngrijorarea undeva pe lista noastră de priorități. Dacă ne punem la treabă să facem tot ce este de făcut într-o zi lăsându-L pe Dumnezeu să ne guverneze în toate activitățile noastre și căutând să împlinim neprihănirea pe dinăuntru și pe dinafară poruncită de El, vom vedea că la sfârșitul zilei pur și simplu nu vom mai avea timp să ne îngrijorăm.

În concluzie,

Iată câteva antidoturi împotriva anxietății (și împotriva stresului) pe care mi le-am însușit din învățătura lui Isus; poate le vei folosi și tu.

1. practică caritatea, rugăciunea și postul în ascuns, e stresantă încercarea de a-i impresiona pe ceilalți cu cât sunt de perfectă. (Nu sunt, singurul om care știu sigur că este perfect e Isus).

2. nu acumula lucruri materiale - o mulțime de lucruri materiale sunt copleșitoare pentru suflet și menținerea lucrurilor în bună funcțiune e o altă sursă de stres. (Minimalismul ca stil de viață nu e o idee rea!)

3. nu te gândi la probleme care încă nu există; de multe ori scenariile negative pe care îngrijorarea mi le servește nu se vor întâmpla niciodată;

4. fă-ți timp să ieși afară în natură și să privești la lucrurile făcute de Dumnezeu: ele îmi vorbesc despre puterea lui Dumnezeu, creativitatea Lui, providența Lui în cele mai mici detalii.

5. adu-ți aminte că ești mai prețioasă pentru Domnul decât alte creaturi cărora le poartă de grijă. În ierarhia creaturilor, omul este deasupra regnului animal, dar mai elevat decât statutul de om este statutul de copil de Dumnezeu pe care l-am primit prin credința în Isus;

6. adu-ți aminte că avuțiile materiale nu adaugă nimic la statutul de copil de Dumnezeu.

7. adu-ți aminte că poți să te bazezi pe Domnul pentru viața aceasta, nu trebuie să lucrezi până la epuizare (8 ore pe zi, 5-6 zile pe săptămână e suficient);

8. nu da voce anxietății. Cuvintele mele pot să consolideze anxietatea în mine și să pornească un ciclu al anxietății în alții care sunt vulnerabili la această problemă.

9. stabilește-ți corect ordinea priorităților. Cea mai importantă e Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui. Fă-ți timp pentru a fi împreună cu Tatăl în fiecare zi pentru a primi încurajarea, mângâierea, iertarea, pacea și inspirația Sa de care ai nevoie azi. Lasă-te guvernată de El în toate deciziile și activitățile. Cere-i zilnic putere proaspătă de a face voia Lui.

10. nu trăi în viitor ci trăiește în prezent încrezătoare în Domnul.

„Am făcut un legământ cu ochii mei și nu mi-aș fi oprit privirile asupra unei fecioare.” — Iov 31:1

* * *

„Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire, fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire! Dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” — Matei 18:7

* * *

Virgil s-a trezit cu zece minute înainte să-i sune ceasul. Nu din evlavie, ci pentru că soarele intrase pe furiș printre jaluzele și o rază năstrușnică îi gâdila pleoapa stângă.

Și-a deschis ochii, s-a tras mai jos în pat ca să nu-i bată soarele în față și a întins mâna după telefon din reflex. Câteva poze de la prieteni, o reclamă, alte poze. A derulat în jos de câteva ori și apoi a observat data și ora.

„E duminică și trebuie să mă pregătesc de biserică!”

* * *

Izabela se pregătea deja de o jumătate de oră.

La ea, dimineața se derulează altfel — lent, cu cafea, cu muzică în fundal și câteva seturi de haine pe pat pe care vrea să aibă timp să le încerce. Și-a ales rochia, s-a întors într-o parte și-n alta în fața oglinzii și a șoptit mulțumită: „Îmi stă bine.”

* * *

Virgil a ajuns puțin după începerea programului. Lumea era în picioare, cânta imnuri de închinare. Și-a găsit un loc bun la balcon. Și-a pus telefonul pe scaun, a ridicat privirea spre ecranul cu versurile și s-a alăturat bisericii, cântând refrenul care îi plăcea.

Sala era plină. Lumina de afară răzbătea prin geamurile colorate și crea un efect superb. Cineva din spate a început să cânte fals și asta l-a scos puțin din sărite. A continuat să cânte, dar privirea a început să-i umble pe pilot automat prin sală. A zărit un prieten cu două rânduri mai jos și apoi a văzut-o pe Izabela.

O știa din vedere. O fată drăguță, zâmbea ușor în timp ce cânta.

De obicei privirea lui nu stătea prea mult într-un loc. Dar în dimineața asta n-a mai vrut să se desprindă de Izabela. Ochii i-au alunecat de pe fața ei, în jos, și mai jos — și a trebuit să-și adune toată voința ca să-și întoarcă privirea.

S-a simțit vinovat. S-a uitat rapid în jur să vadă dacă l-a observat cineva. Acele câteva secunde au durat pentru el o veșnicie. A șoptit o rugăciune scurtă, și-a cerut iertare și s-a așezat pe scaun. Toată dimineața s-a chinuit să nu se mai uite înspre Izabela și să fie atent la predică.

* * *

Izabela simțea că dimineața asta e una bună.

Pastorul tocmai se urcase la amvon. Și-a scos carnețelul din geantă — obișnuia să-și ia notițe la predici.

La un moment dat, din instinct, a ridicat privirea și l-a văzut pe Virgil. Îl știa din vedere. Băiat simpatic, părea serios. Dar ceva în felul în care se uita — nu la ea, ci undeva înspre ea, fără să-i ajungă la față — a făcut-o să se simtă ciudat. Nu era teamă, nici supărare ci un fel de neliniște. Simți ca și cum rochia pe care o purta acum nu o mai acoperea la fel de mult cum a crezut ea când s-a uitat în oglindă dimineața. Oare e prea scurtă? Lasă să se vadă mai mult decât ar fi potrivit?

Nu se gândise nicio clipă că ar fi ceva în neregulă — până acum. Poate ar fi trebuit să se gândească mai devreme, acasă.

* * *

Chiar dacă povestea de mai sus e imaginară, cred că unii se regăsesc în ea.

Trăim într-o cultură care normalizează din ce în ce mai mult sexualizarea oamenilor, până și a copiilor. Din nefericire, până și în biserică poți să intri cu inima curată și să ajungi să-ți ferești privirile, pentru că sunt acolo fete care nu își dau seama cât de ușor pot fi provocați băieții printr-o rochie prea scurtă sau haine prea mulate. Nu e vorba de intenție rea — de cele mai multe ori nu e. E vorba de un efect pe care pur și simplu nu l-au luat în calcul.

Biblia are câteva lucruri importante de spus despre asta. În primul rând, fiecare dintre noi poartă responsabilitatea să nu fie pricină de poticnire pentru cel de lângă el. În al doilea rând, nu îi putem controla pe toți cei din jurul nostru — și tocmai de aceea mi se pare înțeleaptă hotărârea pe care a luat-o Iov de a nu-și opri ochii acolo unde nu au ce căuta.

Dacă ești fată credincioasă, ai puterea să ajuți și să vii îmbrăcată decent — nu doar la biserică, ci în general. Dacă ești băiat, chiar dacă nu poți controla ce se întâmplă în jurul tău, Îi poți cere lui Dumnezeu ajutor, îți poți întoarce privirea și îți poți aduce Biblia cu tine la biserică să citești din ea dacă ochii tăi sunt greu de controlat.