Zilele trecute mă gândeam la câte lucruri facem pe pilot automat fără să le mai conștientizăm. Ne trezim, ne bem cafeaua, verificăm telefonul și ne începem ziua cu gândul la toate lucrurile pe care le avem de făcut.

Neuronii încep să vâjâie și mintea funcționează la turație maximă. Sunt mesaje la care trebuie să răspundem, lucruri de rezolvat, planuri pentru mai târziu. Cele mai simple adevăruri trec aproape neobservate.

Faptul că respirăm, de exemplu.

Inspirăm și expirăm de mii de ori pe zi fără să ne gândim la asta. Inima bate fără să-i spunem noi când să înceapă și fără să-i amintim să continue.

Cum ar fi însă dacă, în noaptea asta, ar trebui să rămâi treaz ca să-ți ții inima în funcțiune? Să urmărești fiecare bătaie și să te asiguri că nu ratezi niciuna.

Bum. Bum. Bum.

Sau dacă ar trebui să fii atent la fiecare respirație.

Inspiră. Expiră. Nu uita. Cum ar fi dacă adormi și nu mai ești conștient de procesele din trupul tău, totul să se oprească?

Pare un gând absurd. Dar viața noastră chiar depinde, în fiecare secundă, de procese pe care nu le controlăm.

Avem controlul asupra unor activități ale corpului. De exemplu, putem ridica mâna, putem merge sau ne putem opri. Alte procese însă, se întâmplă involuntar, cum ar fi respirația și bătăile inimii. Ele continuă să funcționeze automat chiar și atunci când dormim.

Biblia ne arată Cine susține cu adevărat viața.

În epistola către Evrei, Pavel ne spune depre Isus Hristos că „ține (în existență) toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3).

Toate lucrurile.

Toată creația, universul, pământul, animalele - toate sunt create și susținute prin puterea Sa. Asta înseamnă că și viața mea în clipa aceasta și inima care îmi bate în piept chiar acum.

Noi nu ne ținem singuri în viață.

Suflarea unui rege

În capitolul 5 din cartea Daniel citim despre un rege care trăia ca și cum nimeni nu i-ar fi putut cere socoteală de nimic.

Belșațar a dat un ospăț pentru mai-marii împărăției. Avea putere, bogăție și zidurile Babilonului care îl înconjurau protectoare. Probabil că toate acestea îi dădeau un sentiment de siguranță nemaipomenit.

La un moment dat, în timpul unei petreceri deșănțate, el a poruncit să fie aduse vasele de aur și de argint luate din Templul lui Dumnezeu de la Ierusalim. Împreună cu invitații lui au băut din ele și au lăudat idolii făcuți din aur, argint, fier, lemn și piatră. Belșațar a luat ceea ce fusese închinat lui Dumnezeu și a folosit pentru a-L batjocori.

Apoi a apărut mâna care a scris pe zid și toată lumea a amuțit.

Dintr-odată, regele nu a mai părut atât de puternic. S-a îngrozit, iar înțelepții Babilonului nu au putut să-i explice mesajul. În cele din urmă a fost chemat Daniel.

Profetul i-a spus:

“… te-ai înălțat împotriva Domnului cerurilor; vasele din Casa Lui au fost aduse înaintea ta și ați băut vin cu ele, tu și mai-marii tăi, nevestele și țiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn și de piatră, care nici nu văd, nici nu aud și nici nu pricep nimic. Dar pe Dumnezeul în mâna Căruia este suflarea ta și toate căile tale, nu L-ai proslăvit.”

Daniel 5:23

Mă opresc de fiecare dată la expresia aceasta: “Dumnezeul în mâna Căruia este suflarea ta.”

Belșațar credea că ține în mâinile lui un imperiu. Dar nici măcar propria lui viață nu era în mâna lui.

În timp ce Îl sfida pe Dumnezeu, inima îi bătea prin îngăduința lui Dumnezeu. În timp ce ridica paharul, primea puterea de a trage aer în piept de la Cel pe care refuza să-L recunoască.

Mi se pare greu de imaginat o formă mai clară de orbire: să folosești viața primită de la Dumnezeu ca să trăiești de parcă Dumnezeu nu există.

Și totuși, nu trebuie să fim regi ai Babilonului ca să facem asta.

Folosim o inimă pe care nu o putem porni și plămâni pe care nu i-am construit. Cu suflarea primită ne plângem, rănim, ne lăudăm sau Îl ignorăm pe Cel care ne-o dă.

Poate că tocmai de aceea uităm atât de ușor să Îi fim recunoscători. Darurile care vin neîncetat, automat chiar ajung să ni se pară normale și credem că ni se cuvin.

Dimineața ne trezim și ne gândim la ce ne lipsește. Rareori primul nostru gând este să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că am mai primit încă o zi în dar.

Astăzi, cât încă ai suflare

Nu cunosc detaliile vieții tale și nici tu pe ale vieții mele. Poate ai întrebări fără răspuns sau un viitor pe care ai vrea să-l controlezi mai bine.

Știu însă că inima ta a continuat să bată și în noaptea trecută, fără ca tu să poți face ceva în privința asta.

Dumnezeu nu ne promite o viață fără necazuri și nici nu ne cere să renunțăm la responsabilități. Dar ne amintește că nu totul depinde de noi.

Domnul Isus spune:

“Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”

Matei 6:33

Înainte să ne organizăm ziua de mâine, poate ar merita să ne oprim și să ne întrebăm ce loc Îi dăm lui Dumnezeu astăzi. Trăim ca oameni care au primit viața în dar sau ca oameni convinși că li se cuvine?

În timp ce ai citit aceste rânduri, inima ta a continuat să bată. Oprește-te o clipă și gândește-te la acest lucru.

Ești încă aici. Ai primit încă o suflare. Iar dacă Dumnezeu ți-a mai dăruit această clipă, ce vei face cu ea?

Porunca lui Isus de a nu judeca este deseori scoasă din context și așa se face că nu e înțeleasă corect. Totodată “a judeca” este deseori echivalat doar cu conotația negativă a cuvântului, aceea de “a condamna” sau de “a vorbi de rău“ ceea ce sporește confuzia cu privire la această acțiune.

Având standardul lui Dumnezeu revelat în Scripturi, cetățenii împărăției Lui sunt în stare să discearnă ce este bine și ce este rău și astfel pot să judece corect (să evalueze) faptele și cuvintele (comportament vizibil) pe care le pot observa și percepe.

Însă nu suntem încă în lumea în care Isus guvernează peste pământ și deocamdată credincioșii nu au primit trupuri glorificate în care firea pământească nu mai există. Încă suntem pe pământ “în șantier”, în procesul de perfecționare și șlefuire.

Aici împărăția întunericului încă e prezentă și trăim în trupuri poluate de păcate în care firea pământească încă există. E normal în aceste condiții ca abilitatea de a judeca corect să fie și ea limitată chiar și pentru cei ce au fost salvați de păcate.

Isus ne învață să ne oprim din a judeca:

1. Ceea ce nu putem cunoaște - neprihănirea interioară a cuiva, spre exemplu.

2. Când la rândul nostru facem păcatele pe care le judecăm la alții.

3. Când cei judecați nu sunt interesați de neprihănire.

1. Nu judeca ce nu cunoști

Standardul lui Isus pentru cetățenii împărăției este foarte înalt. El nu e doar pentru a evalua cuvinte și fapte care sunt ușor de observat ci el pătrunde adânc în inima noastră și inspectează motivații, gânduri, atitudini. Totodată lumina Sa pătrunde în cuvintele și faptele noastre nobile făcându-ne conștienți de motivațiile egoiste care se ascund uneori în spatele lor.

Nu știi ce e înlăuntrul cuiva

Isus ne-a dăruit legea neprihănirii lăuntrice pentru a ne evalua pe noi înșine. Noi nu putem cunoaște ce este înlăuntrul cuiva doar ce este înlăuntrul nostru. Mai mult nu putem trage concluzii corecte despre lucrările pe care cineva le face, chiar și când acestea par a fi extraordinare și asta pentru că nu putem știi motivațiile cu care le face. Doar Isus știe tot ce se întâmplă în mintea și inima oamenilor și El își rezervă dreptul de a-i judeca. Lumina Lui scoate la iveală, evaluează, analizează ce e înlăuntrul oamenilor nu pentru a-i condamna ci pentru a-i convinge să primească darul salvării de păcate.

Nu știi finalul

O comparație a poruncii de a nu judeca a lui Isus așa cum apare în scrierile paralele ale lui Matei și Luca, ne ajută să pătrundem mai bine ce înseamnă ea.

Matei consemnează (în capitolul 7:1):

Nu judecați, ca să nu fiți judecați.

Iar Luca (în capitolul 6:37):

Nu judecați, și nu veți fi judecați; nu osândiți (condamnați), și nu veți fi osândiți (condamnați); iertați, și vi se va ierta.

Luca ne face mai clar ce înseamnă acel “a nu judeca” din porunca lui Isus. Este vorba despre a nu condamna sau a nu da un verdict advers (care de cele mai multe ori se traduce în pedepsirea cuiva). Un verdict este final, definitiv, irevocabil. Isus va da sentințele la final, El e cel care are dreptul de a judeca în acest sens.

Când am fost salvați de păcate, am intrat într-un proces de purificare și perfecționare care durează toată viața. Așadar, nu avem voie să pronunțăm sentințe sau concluzii cu privire la noi sau la alții în timp ce ne aflăm în acest proces.

Evanghelistul Luca duce ideea mai departe și ne învață ce să facem când observăm greșeli chiar din rândul fraților de credință. În loc să osândim (să dăm verdicte), să iertăm. A ierta în accepțiunea biblică înseamnă a renunța la a ne face singuri dreptate prin răzbunare ci mai degrabă a-L lăsa pe Dumnezeu să o facă la momentul ales de El.

A ierta e un act de credință. Înseamnă a renunța la pronunțarea condamnării dar și la “a vorbi de rău” pe ceilalți. A vorbi de rău e o altă fațetă a judecății incorecte, așa cum ne învață Iacov în epistola sa inspirată de Duhul Sfânt.

Nu vă vorbiți de rău unii pe alții, fraților! Cine vorbește de rău pe un frate sau judecă pe fratele său vorbește de rău Legea sau judecă Legea. Și, dacă judeci Legea, nu ești împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul și judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască și să piardă. Dar tu cine ești de judeci pe aproapele tău?

Biblia, Iacov 4: 11, 12

Vorbim de rău când purtăm ranchiună în inima noastră pentru cineva. Ranchiuna (sau mânia ascunsă) este un indicator al neiertării și este un păcat. Cei ce poartă resentimente se închid singuri într-o închisoare emoțională care le poluează sănătatea mintală și trupească. Ei cred că prin ura pe care o poartă îi pedepsesc pe cei ce le-au greșit dar de fapt se pedepsesc pe ei înșiși.

Dumnezeu vrea să fim liberi și fericiți, El ne cheamă să semănăm cu El și să dăruim respect, îngăduință și bunătate în locul ranchiunei, (Matei 5: 21-24)

2. Nu judeca la alții ce faci și tu

Capacitatea de a judeca drept este o calitate pe care o vom primi pe deplin când Isus se va întoarce pe pământ ca Împărat al împăraților. El va conduce cu dreptate și neprihănire pământul și noi vom învăța de la El cum se face această lucrare magnifică.

Isus ne învață că a ne dori să judecăm corect este un lucru bun, dezirabil. Mai mult dorința de a ne ajuta frații de credință să trăiască vieți curate este lăudabilă.

De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau cum poți zice fratelui tău: ‘Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău’ și, când colo, tu ai o bârnă într-al tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău.

Biblia, Matei 7: 3-5

E de dorit să judecăm corect pentru a putea fi de folos fraților noștri de credință. Dar a judeca drept nu înseamnă doar a identifica corect păcatele celorlalți, ci în primul rând a privi cu atenție la propria viață pentru a identifica în ea propriile păcate. A judeca drept înseamnă în primul rând a da la o parte propriile păcate.

Abilitatea noastră de a vedea păcatele celorlalți, ne arată Isus, nu este compromisă de propriile noastre păcate. E interesant, dar propriile păcate ne poate face mai sensibili la păcatele celorlalți.

Cu alte cuvinte, chiar dacă păcătuim la fel cu ceilalți păcătoși și poate chiar mai rău, noi putem mai bine să identificăm păcatele altora fiind “orbi” la propriile păcate.

De ce? Ahh, motivațiile pot fi multe și perfide. Suntem orbi la propriile păcate în timp ce le vedem bine pe ale celorlalți poate pentru că:

• În general avem o părere foarte bună despre noi, ne iubim extrem de mult și atunci avem tendința să fim foarte îngăduitori cu noi înșine.

• Instinctiv, ne place puterea pe care o exercităm asupra celorlalți prin severitatea îndreptată asupra lor.

• Ne apărăm de vinovăție mutându-ne atenția pe altceva pentru a face față realității neplăcute din viața noastră.

• Strategia pe care o folosim uneori fără să fim conștienți e să scoatem în evidență greșelile celorlalți ca să le ascundem pe ale noastre.

Așadar păcatele noastre nu ne compromit abilitatea de a le identifica la alții dar ne compromit în totalitate capacitatea de a judeca drept.

Este lăudabilă dorința de a judeca drept și de a ne ajuta frații de credință să trăiască vieți neprihănite. Dar pentru a avea succes în acest sens,

• în primul rând e necesar să ne îndreptăm atenția de la ceilalți asupra noastră și să ne evaluăm pe noi înșine în lumina legii lui Isus pentru a fi curățiți și purificați de păcate.

  Identificarea onestă a păcatelor în propria viață ne va umple de smerenie, ne va face să realizăm că nu suntem perfecți și superiori celorlalți. Totodată ne va umple de îngăduință și răbdare față de semenii noștri care greșesc la fel pentru că ne vom dori același tratament din partea lor.

• În al doilea rând e necesar să lucrăm împreună cu Duhul Sfânt pentru a eradica păcatele din viața noastră și pentru a le înlocui cu fapte neprihănite.

  

Isus Hristos a venit să ne ajute să dăm la o parte impuritățile mari sau mici (bârna și paiul) din viața noastră pentru a dobândi capacitatea de a judeca drept (vederea clară) și astfel să fim de folos în Împărăția Lui.

3. Nu judeca pe cineva care nu e interesat de neprihănire

Standardul neprihănirii care ni s-a dat, legea lui Isus, este extrem de prețioasă. Duhul Sfânt folosește standardul lui Isus pentru a ne ține pe calea cea bună a neprihănirii și a încrederii în Domnul. Acest standard și judecata dreaptă care se formează în conformitate cu el este pentru credincioși, nu pentru cei ce nu fac parte din grupul lor.

Cei ce nu fac parte din împărăție nu sunt interesați de ceea ce vrea Dumnezeu și nici nu pot să i se supună. Mulți sunt ofensați de voia lui Dumnezeu și de neprihănire deoarece aceasta îi face să se simtă vinovați de modul de viață pe care îl duc. Unii chiar îi urăsc pe cei ce se încred în Dumnezeu crezând că sunt văzuți ca fiind inferiori.

Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și să se întoarcă să vă rupă.

Biblia, Matei 7:6

Câinii și porcii erau animale necurate conform legii mozaice. Evreii religioși evită cu strictețe aceste animale purtătoare de paraziți și alte boli periculoase. Ele sunt o imagine a oamenilor din lume care trăiesc o viață păcătoasă fără să le pese de consecințe.

Lucrurile sfinte, mărgăritarele sunt o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu și a judecății drepte. Ele sunt prețioase pentru copiii lui Dumnezeu, pentru cei ce au fost purificați de păcate.

Păcătoșii care Îl resping pe Dumnezeu urăsc Cuvântul Lui, urăsc adevărul, urăsc judecata dreaptă pentru că se simt condamnați de ea.

În multe locuri din lume, copiii lui Dumnezeu sunt persecutați de acești oameni datorită credinței lor, datorită refuzului lor de a-și compromite integritatea.

Când Isus i-a trimis pe ucenici să ducă vestea bună a Împărăției în cetățile țării, le-a spus să nu rămână în acele locuri în care mesajul și purtătorii mesajului nu sunt bine primiți. (Matei 10, mai ales versetul 14)

În concluzie,

A judeca este un concept complex. El presupune în principal trei elemente de bază:

1) standardul după care ne ghidăm în judecată.

Credincioșii sunt chemați să apeleze la Cuvântul lui Dumnezeu ca standard de judecată dreaptă. .Judecarea celor care nu sunt interesați de Dumnezeu și standardul Lui este inutilă și chiar periculoasă. Nu suntem chemați în vremea de acum să îi judecăm pe cei necredincioși, aceasta e prerogativa lui Dumnezeu deocamdată.

2) deliberarea sau analiza/evaluarea dovezilor și a realității evidente care presupune separarea faptelor obiective și concrete de trăiri emoționale disfuncționale, bârfă, prejudecăți, preferințe etc;

Evaluarea celorlalți de multe ori nu e posibilă pentru că de multe ori nu putem cunoaște toate datele problemei, toate detaliile realității și motivațiile care sunt în inimile oamenilor.

În plus, copiii lui Dumnezeu sunt încă în procesul de perfecționare. Firea pământească care locuiește în credincioși încă le dă de furcă și de multe ori este motivul pentru care acest element al judecății este realizat în mod inadecvat.

Mai mult, în timp ce ne vine ușor să îi evaluăm pe ceilalți, ne vine greu să ne evaluăm pe noi înșine și să-L lăsăm pe Isus să ne corecteze din cauza ego-ului nostru mare și fragil.

Avem nevoie de Duhul Sfânt cu lumina Sa pentru a ne ghida în evaluare, prin propriile eforturi nu avem nici o șansă. Un bun evaluator este cel care Îl lasă pe Duhul Sfânt să îl conducă și să îl călăuzească.

3) verdictul/sentința - judecata nu este doar o opinie ci este o concluzie care are greutate deseori rezultând într-o consecință, o răsplată sau o pedeapsă.

Verdictele, concluziile îi aparțin lui Dumnezeu și El le va lua la finalul vieții pe pământ.

În relațiile interpersonale, credincioșii sunt chemați să îi ierte pe cei ce păcătuiesc, să îi păsuiască, să Îl lase pe Dumnezeu să administreze dreptatea.

Prima Cincizecime după învierea lui Isus a debutat cu un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic care a umplut locul în care ucenicii lui Isus erau adunați în așteptarea Duhului Sfânt promis de Domnul înainte de înălțarea Sa la cer. Apoi limbi de foc au apărut și s-au împărțit deasupra ucenicilor care în acel moment au primit darul vorbirii în limbi străine pentru a vesti lucrările minunate ale lui Dumnezeu în limba maternă a pelerinilor din toată lumea adunați la Ierusalim. Dar această manifestare spirituală spectaculoasă a fost doar un instrument de captare a atenției mulțimilor pentru Evanghelia vestită în limbajul simplu al unui pescar galilean plin cu Duh Sfânt. Trei mii de suflete s-au adăugat la numărul ucenicilor în urma acestei predici și astfel Biserica primară a fost înființată. (Biblia, Faptele Apostolilor capitolul 2)

Cât de diferită a fost această Cincizecime față de prima pe care poporul Israel proaspăt ieșit din Egipt o trăiseră. Conform tradiției evreiești, cincizeci de zile după prima sărbătoare a Paștelui în care mielul pascal fusese sacrificat pentru a proteja viața întâilor născuți, poporul Israel se afla în drum spre țara Promisă, mai exact, la muntele Sinai, unde Dumnezeu le-a dăruit legea. (jewishencyclopedia.com) După patruzeci de zile pe munte unde a primit instrucțiuni pentru construirea cortului întâlnirii (un Templu portabil), Moise a coborât în tabăra poporului cu tablele legii și a găsit poporul dansând și sărbătorind în desfrâu un nou dumnezeu cu chip de vițel de aur. Moise a aruncat tablele legii la pământ și s-a pus să facă curățenie în tabără. Trei mii de oameni au murit în acea zi.

Cincizecimea în credința creștină

Sărbătoarea Cincizecimii (Rusaliile) a pornit o nouă etapă în planul de salvare al lui Dumnezeu și anume, etapa locuirii Duhului Sfânt în viețile curățite de păcate ale oamenilor care au primit prin credință Jertfa lui Isus Hristos.

Scopul lui Isus este de a salva oamenii de păcatele lor și de a-i aduce în Împărăția lui Dumnezeu stabilită de El pe pământ.

Tot astfel, Duhul Sfânt a coborât nu doar pentru a-i binecuvânta pe credincioși, ci prin ei, intenția Lui este de a binecuvânta întreaga lume. Biserica a fost creată, pentru a realiza acest lucru. Ea este instrumentul pe care Dumnezeu Îl folosește pentru a-și răspândi Împărăția și influența ei binefăcătoare în întreaga lume. Biserica este magnetul prin care îi atrage la Sine pe oameni din întreaga lume, purtătoarea luminii de Sus care aduce speranță în întuneric.

Sărbătoarea Cincizecimii însoțită de manifestarea supranaturală a prezenței Duhului Sfânt a marcat începutul Bisericii, comunitatea spirituală a lui Dumnezeu pe pământ.

Înainte de Înviere

Înainte să fie răstignit, la ultima cină de Paște cu ucenicii Săi, Isus le-a spus că a sosit vremea ca El să se întoarcă la Tatăl. Dar asta nu însemna că ei urmau să fie abandonați de Isus în voia soartei. Nicidecum. În locul gol lăsat de prezența fizică a lui Isus, Dumnezeu Duhul Sfânt era pregătit să vină în viața credincioșilor iar El avea să locuiască în ei și cu ei pentru totdeauna.

Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și anume Duhul adevărului, pe care lumea (cei ce nu cred) nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște, dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi. - Isus Hristos

Biblia, Ioan 14:16-17

Pentru a veni pe pământ ca să se întrupeze în Omul Isus, Dumnezeu Cuvântul a trebuit să renunțe la unele atribute dumnezeiești cum ar fi atributul omniprezenței. Isus a fost limitat de natura Sa umană care nu îi permitea să fie peste tot în același timp. Oamenii trebuiau să aștepte la rând pentru o convorbire scurtă cu Isus.

Deși ucenicii au fost foarte triști când Isus i-a anunțat că va merge la Tatăl, venirea Duhului Sfânt s-a dovedit a fi în avantajul lor. Duhul Sfânt nu este restricționat de timp și spațiu, nu are limitările pe care le are un om.

Fiecare credincios urma să locuiască împreună cu Duhul Sfânt pentru totdeauna. Prin Jertfa Lui care curăță păcate, Isus a făcut posibilă locuirea împreună cu Duhul Sfânt a celor care primesc prin credință salvarea Lui de păcate.

În viața curățită de păcate, Dumnezeu Duhul Sfânt coboară iar misiunea Lui pentru viața fiecărui credincios este de a-i mângâia (Ioan 14:16 și 15:26), de a-i învăța și de a le aduce aminte toate cuvintele lui Isus (Ioan 14:26), de a-i călăuzi în tot adevărul (Ioan 16:13), de a descoperi lucruri viitoare (Ioan 16:13) etc.

După Înviere

După Înviere, Isus a rămas pe pământ timp de 40 de zile (Faptele apostolilor 1:3), timp pe care l-a petrecut împreună doar cu cei ce au crezut în El și L-au iubit printre care cei 11 cei mai apropiați ucenici și încă cinci sute de credincioși. (1 Corinteni 15: 1-6)

Asemeni lui Moise care a petrecut 40 de zile pe munte în prezența lui Dumnezeu primind instrucțiuni pentru construirea unui templu pământesc portabil, ucenicii au petrecut 40 de zile cu Isus primind instrucțiuni pentru construirea unui Templu spiritual, Biserica.

Așadar, după înviere, Isus a pregătit debutul bisericii, dându-le celor unsprezece ucenici mandatul de a merge în toată lumea pentru a duce vestea bună a salvării de păcate (Evanghelia). Dar pentru a duce la îndeplinire această misiune divină, ucenicii trebuiau să aștepte la Ierusalim puterea care vine de Sus. Lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi făcută prin eforturi și inițiative omenești, doar prin autorizarea și puterea lui Dumnezeu.

Însuși Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, a fost supus Tatălui ceresc și a așteptat momentul potrivit rânduit și planificat de El pentru a-Și începe lucrarea publică. Ca semn al autorizării divine, acel moment a fost marcat de coborârea Duhului Sfânt în chip de porumbel asupra lui Isus la ieșirea Sa din apa botezului. (Matei 3:13-17)

Autorizarea divină a lucrării apostolilor a venit la 10 zile după înălțarea la cer a lui Isus, în ziua sărbătorii evreiești a Cincizecimii. Atunci Duhul Sfânt a coborât peste apostoli în chip de limbi de foc.

În Ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au așezat câte una pe fiecare din ei. Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.

Biblia, Faptele Apostolilor 2:1-4

Limbile de foc a fost semnul darului vorbirii în limbi străine pe care apostolii l-au primit în acel moment ca să le vorbească pelerinilor din întreaga lume veniți la Ierusalim pentru a sărbători Cincizecimea. Nu este vorba despre darul vorbirii în limbi îngerești, care e un alt dar al Duhului Sfânt, diferit de darul vorbirii în limbi străine.

În momentul în care Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenici, ei, fără să cunoască în prealabil alte limbi străine, au început să vorbească în limbile materne ale pelerinilor care au venit la ei atrași de sunetul ca vâjâitul unui vânt puternic pe care îl auziseră.

Și se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Când s-a auzit sunetul acela, mulțimea s-a adunat și a rămas încremenită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toți se mirau, se minunau și ziceau unii către alții: „Toți aceștia care vorbesc nu sunt galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut? Parți, mezi, elamiți, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, părțile Libiei dinspre Cirene, oaspeți din Roma, iudei sau prozeliți, cretani și arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!”

Biblia, Faptele Apostolilor 2:5-11

Cu acea ocazie, apostolul Petru a luat cuvântul și le-a predicat vestea bună a morții și învierii lui Isus, vestea bună a salvării din robia păcatului.

După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: „Fraților, ce să facem?”

„Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” […]

Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete.

Biblia, Faptele Apostolilor 2: 37-39, 41

Trei mii de suflete s-au adăugat la numărul ucenicilor în acea zi. Coborârea Duhului Sfânt peste comunitatea credincioșilor în acea zi a Cincizecimii a adus în ființă Biserica, Împărăția spirituală a lui Dumnezeu pe pământ.

Din Ierusalim și Israel această Împărăție s-a răspândit până la marginile pământului având la ora actuală milioane de credincioși răspândiți în întreaga lume.

Trăim la această dată sub auspiciile limbilor de foc de la începutul bisericii. Evanghelia este predicată până azi în toată lumea, în limba maternă a ascultătorilor.

Înseamnă că Dumnezeu vrea să trăim împreună cu El încă de aici de pe pământ și a făcut posibil acest lucru prin Jertfa curățitoare de păcate a Fiului Său și prin puterea dătătoare de viață și lumină a Duhului Său.

În februarie, mi-am dat seama că anul acesta probabil nu vom putea veni în România.

Ultima dată când am călătorit, ne-am luat bielete dus întors cu pornire din România, iar acum aveam nevoie de un bilet întors, în toamnă, pentru a reveni în America. Doar că, prețurile erau pur și simplu exagerate. Cu cel puțin 50% mai scumpe decât mă așteptam.

Am tot căutat variante. Am încercat combinații, date diferite, aeroporturi diferite. N-am găsit nici un bilet pe care să ni-l permitem.

Apoi mi-a venit o idee care, sincer, a fost mai degrabă o încercare disperată decât o strategie bine gândită: „Dar dacă aș căuta un bilet dus-întors spre România și pur și simplu n-aș mai folosi partea de retur de pe primul bilet? Oare ce preț ar ieși?”

Am început să caut. Și m-am șocat.

Am găsit un bilet atât de ieftin, încât nu-mi venea să cred. L-am verificat de mai multe ori, să fiu sigur că nu greșesc ceva. Apoi l-am cumpărat.

M-am bucurat enorm. În loc să renunțăm complet la ideea de a veni în țară anul acesta, urma să mă pot întoarce în Cluj pentru câteva luni.

Singura diferență era că noul bilet îmi decala plecarea cu vreo două săptămâni mai devreme. Am dat din umeri și am zis: „OK. Merge și așa.”

În loc să ajung la final de mai, urma să ajung la început de mai. Nu suna rău deloc.

Timpul a trecut, ne-am făcut bagajele, am pornit spre Cluj, iar drumul a mers bine. Nimic spectaculos. Nimic dramatic. Doar oboseala obișnuită a drumului, aeroporturi, bagaje, zboruri, conexiuni și acea senzație ciudată pe care o ai când ajungi din nou „acasă” după o perioadă lungă de lipsă.

O scrisoare întârziată

După ce am ajuns acasă în România, din reflex am verificat poșta.

Unde stăm noi poșta nu funcționează tocmai ideal. De multe ori nu găsești nimic important. Sau găsești târziu. Sau nu găsești deloc. Dar de data aceasta, printre lucrurile adunate acolo, era o scrisoare pe numele meu.

De la Distrigaz.

Când am deschis-o, m-am șocat.

Scrisoarea îmi spunea că peste doar câteva zile urma să ni se taie gazul, pentru că nu fusese făcută verificarea obligatorie a instalației.

Am rămas blocat.

Dacă am fi venit la data la care plănuiserăm inițial, am fi ajuns la o casă fără gaz. Fără apă caldă. Fără posibilitatea de a folosi centrala. La toate astea, s-ar fi adăugat bătaia de cap care vine la pachet cu o astfel de situație.

Nu ar fi fost sfârșitul lumii, dar ar fi fost destul de neplăcut, complicat și mai ales frustrant.

Dar pentru că biletul acela „întâmplător” mă adusese în România cu două săptămâni mai devreme, încă mai aveam timp să rezolvăm problema.

Am găsit rapid un vecin care are o firmă specializată. A venit, a făcut verificarea instalației, iar problema a fost rezolvată. Gazul nu a fost tăiat, casa a rămas funcțională, iar noi am scăpat de o complicație care putea să ne strice complet începutul șederii în România.

👉Toate👈 lucrurile…

După o vreme însă, am început să pun cap la cap lucrurile.

Am cumpărat biletul în februarie când problema asta nici măcar nu exista. Scrisoarea fusese trimisă abia în aprilie, iar noi am ajuns în mai, cu mai puțin de o săptămână înainte de expirarea termenului.

Dacă ne-am fi întors la final de mai, am fi ajuns prea târziu. Dar Dumnezeu, cumva, ne-a „împins” să venim mai repede.

Nu printr-o voce din cer. Nu printr-un semn spectaculos. Nu printr-o viziune. Ci printr-un bilet de avion.Printr-o combinație ciudată de prețuri prea mari, o idee neașteptată, o ofertă incredibil de bună și o plecare decalată cu două săptămâni.

La momentul respectiv, eu am crezut că am găsit o soluție bună la o problemă financiară. Acum, uitându-mă înapoi, îmi dau seama că Dumnezeu a rezolvat încă o problemă care nici nu știam că există.

Nu întotdeauna o vedem în timp real. De multe ori, când ni se schimbă planurile, ne enervăm. Când ceva nu iese exact cum am vrut, ne întrebăm de ce. Când trebuie să plecăm mai devreme sau mai târziu, altfel decât ne-am imaginat, ni se pare că pierdem controlul.

Biblia spune că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28). Nu spune că toate lucrurile sunt ușoare. Nu spune că toate lucrurile vor avea sens imediat. Nu spune că vom înțelege fiecare detaliu pe loc.

Dar spune că Dumnezeu poate lua toate lucrurile - chiar și întârzierile, prețurile mari, schimbările de program, scrisorile uitate în cutia poștală - și le poate așeza într-un mod care, la final, poartă amprenta grijii Lui.

În cazul nostru, toate lucrurile s-au aliniat perfect.

Avem gaz. Instalația este verificată. Casa este funcțională. Am ajuns la timp. Și, pe deasupra, am găsit și un preț excelent la bilete.

Nu pot însă să-mi asum acest succes. Nu pot să spun: „Ce bine am calculat.” Nu pot să-mi dau mie credit pentru ceva ce, privind înapoi, a fost mult mai bine așezat decât aș fi putut eu planifica.

Și poate că avem nevoie să ne amintim mai des lucrul acesta: uneori, Dumnezeu nu ne explică planul. Doar ne conduce prin el.

Iar când ajungem la capătul unei întâmplări și vedem cum s-au legat toate, nu ne rămâne decât să spunem cu recunoștință: Slăvit să fie Domnul!

A trăi în Împărăția spirituală a lui Dumnezeu înseamnă a ne lăsa guvernați de El și conduși de Duhul Sfânt într-o viață neprihănită.

Nu există o viață mai plăcută pe pământ decât cea a unui om salvat de păcate care apoi se lasă condus de Dumnezeu într-o viață neprihănită. Un astfel de om nu duce lipsă de nimic aici pe pământ unde lipsurile sunt la ordinea zilei. El are odihnă și pace în mijlocul unei lumi agitate, călăuzire și mângâiere prin valea umbrei morții, o masă întinsă chiar în prezența adversarilor lui, iar fericirea și îndurarea îl însoțesc în toate zilele vieții lui.

Nu sunt cuvintele mele ci cuvintele inspirate ale regelui David pe care le găsim consemnate în Biblie, în Psalmul 23. Dar experiența descrisă în psalm nu a fost rezervată doar lui David. Satisfacția, pacea, bucuria lui poate fi o realitate pentru toți copiii lui Dumnezeu într-o lume plină de necazuri, de conflicte și suferințe cu condiția ca ei să Îl lase pe Domnul să le conducă viața.

Domnul e Păstorul credincioșilor, un Conducător care Își călăuzește supușii cu multă dragoste și grijă. Mai mult, El e Tatăl ceresc angajat în creșterea spirituală a copiilor Lui.

Pentru o creștere spirituală bună, Tatăl ceresc le-a dăruit copiilor Săi ca și Ajutor de nădejde pe Duhul Sfânt ca să îi împuternicească să facă voia Lui și să Îi învețe viața neprihănită.

Mai mult, Tatăl i-a pus pe copiii Lui împreună într-o familie spirituală, în biserică, cu scopul de a se ajuta unii pe alții să progreseze în viața de credință.

Credincioșii având slăbiciuni și calități unice, se completează unii pe alții formând o echipă și astfel reușind să ducă la bun sfârșit, lupta cea bună a credinței.

Într-o familie, tatăl este conducătorul, iar copiii, între ei, sunt frați și surori supuși autorității tatălui.

Relația dintre frați

În general, relațiile dintre frați și surori nu sunt fantastice. Istoria biblică (și laică) abundă în exemple de relații disfuncționale dintre frați, relații stricate de invidie, competiție, rivalitate, ranchiună. Să ne amintim, de exemplu, de Cain și Abel, Ismael și Isaac, Esau și Iacov, Iosif și frații lui etc.

Relațiile dintre frații spirituali din familia lui Dumnezeu nu sunt o excepție de la regulă. Ele se desfășoară între oameni care încă au în ei firea pământească în care există aceleași slăbiciuni care au dus la stricarea relațiilor dintre frați de-a lungul timpului.

Iată, spre exemplu, ce le spune apostolul Pavel credincioșilor bisericii din Efes.

Să nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire (bârfă, defăimare) și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.

Biblia, Efeseni 4:30-32

Sau credincioșilor bisericii din Galatia:

Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Dar, dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții (la figurat), luați seama să nu fiți nimiciți unii de alții.

Zic dar: umblați cârmuiți de Duhul și nu împliniți poftele firii pământești.

Biblia, Galateni 5: 13-16

Apostolul Pavel cunoștea bine problemele care existau în relațiile frățești din bisericile pe care le-a întemeiat. Sunt probleme care încă există și vor exista în comunitatea spirituală a lui Dumnezeu, comunitate care e formată din oameni aflați într-un proces de înnoire, proces care a fost început și va fi terminat de Dumnezeu.

O lucrare bună

Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.

Biblia, Filipeni 1:6

Înainte să devenim copii de Dumnezeu, fiecare dintre noi eram ca niște ruine deoarece păcatul ruinează viețile păcătoșilor; le ruinează sănătatea fizică și mentală, relațiile cu cei din jur, finanțele etc.

Dar în momentul în care ne-a adus în familia Lui, Domnul a deschis un șantier de reconstrucție și renovare în viața fiecăruia dintre noi. Până în ziua lui Isus Hristos, care e data limită a terminării lucrării începute în viața noastră, suntem în „șantier“.

Nu știu dacă ați trecut recent pe lângă vreun șantier care poate se află chiar în mijlocul orașului în care locuiți. Uneori constructorii afișează un anunț care sună în felul următor:

„Ne cerem scuze de deranjul, praful, gălăgia, dezordinea noastră. Vă rugăm să continuați să aveți răbdare cu noi până la finalul lucrării. Vă mulțumim.“

Nu ar fi o exagerare să spunem că fiecare copil de Dumnezeu poartă un astfel de anunț invizibil afișat de Dumnezeu pe șantierul vieții lui.

Fiecare cetățean al Împărăției lui Dumnezeu pe pământ reprezintă pentru El un proiect în care S-a angajat să ducă la îndeplinire o lucrare bună, o lucrare transformatoare, o lucrare veșnică, o capodoperă. Această lucrare va fi evaluată la finalul ei de către El.

Frați, nu judecători

Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.

Biblia, Matei 7: 1,2

Isus ne arată prin această poruncă nouă că pericolul în care pot cădea copiii lui Dumnezeu este ca ei să folosească legea neprihănirii lăuntrice proclamată de El până în acest punct pentru a-i evalua/judeca pe frații lor spirituali.

Legea neprihănirii lăuntrice a lui Isus scoate la lumină în conștiința noastră păcate ascunse în inima și firea pământească, păcate ca ranchiuna, neiertarea, mânia, dorințele sexuale imorale (pofte), infidelitatea în căsnicie, înșelătoria, minciuna, ura, mândria spirituală, lăcomia, îngrijorarea etc. Oamenii nu pot vedea păcatele care se ascund în inima altor oameni, și nici nu sunt chemați să o facă.

Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă am avea abilitatea de a cunoaște ce gândesc sau simt oamenii din jurul nostru. Poate că am rămâne de-a dreptul stupefiați de ceea ce am afla dacă nu am avea și darul profeției pentru a vedea în viitor felul în care acele gânduri și trăiri emoționale se vor împleti cu experiența de viață pentru a duce la formarea caracterului final al omului. Sau poate că ne-am simți datori în a ridica în slăvi pe posesorii acelor gânduri și trăiri emoționale făcându-le astfel un deserviciu.

Singurul care poate vedea lucrurile ascunse ale oamenilor, fie ele bune sau rele, e doar Dumnezeu. El este singurul care poate evalua și judeca corect inimile.

Salvare nu condamnare

Până în momentul de față, misiunea lui Isus nu este să judece și să condamne ci să salveze oamenii. Oricine a primit prin credință Jertfa Sa pentru păcate a fost salvat de păcate. În loc de condamnarea pentru păcate, condamnare pe care Isus a luat-o asupra Lui pe cruce în locul păcătoșilor, credinciosul a primit viața veșnică, viața cu Dumnezeu. (Ioan 3: 16-21)

Va veni și vremea însă, la judecata viitoare, când Isus va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor și le va evalua cu dreptate. (Romani 2:16)

Până atunci, însă, legea neprihănirii lăuntrice este ca o lumină pe care Duhul Sfânt o folosește în viața noastră, în colțurile întunecate ale inimii noastre, pentru a ne arăta păcatele ascunse acolo și pentru a ne convinge să i le mărturisim Tatălui ca să fim purificați de ele.

Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire.

Biblia, 1 Ioan 1:8,9

Să ne aducem aminte că păcatul ne desparte de Tatăl. Copiii lui Dumnezeu nu vor să existe nimic în viața lor care să constituie un obstacol în relația cu El. Mai mult, nu vrem să îngăduim existența vreunei mizerii în noi care l-ar întrista pe Tatăl în viața noastră.

Legea lui Isus

Deci, în primul rând, Isus ne-a dat legea Sa (Biblia, Matei capitolele 5 și 6) pentru a ne ajuta să ne evaluăm/judecăm pe noi înșine, pentru a-i mărturisi acele păcate ascunse în inima și în firea noastră pământească pe care cei din jur nu le pot vedea, păcate de care trebuie să scăpăm cât mai repede.

În al doilea rând, Legea lui Isus este un ghid al vieții neprihănite în Împărăție. Odată ce devenim cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, nu mai putem trăi în păcat, conduși de firea noastră pământească. În Împărăție, oamenii învață o nouă viață, o viață în ascultare de Duhul Sfânt.

Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.

Așadar, în acest context, legea neprihănirii lăuntrice a lui Isus nu ne e dată ca să ne ajute să “ghicim” ce păcate se ascund în inima fraților noștri de credință. Nu e treaba noastră să facem asta.

Trebuie să avem judecată, raționament și discernământ ca să distingem în faptele (roadele vizibile) oamenilor ce este bine și rău așa cum vom vedea mai departe în predica lui Isus.

A nu judeca aici, în contextul predicii lui Isus de până acum, înseamnă a nu evalua/condamna/critica ceea ce ne este ascuns în faptele oamenilor, adică motivațiile, gândurile, trăirile emoționale care stau la baza lor.

Să ne aducem aminte, de exemplu, de prietenii lui Iov care văzând situația grea în care se afla acesta și pierderile prin care a trecut, au tras concluzia că Iov păcătuise. Ei nu l-au văzut pe Iov păcătuind, nu aveau dovezi că ar fi păcătuit ci doar niște suspiciuni care s-au transformat în certitudini în mintea lor. Cât de mult au greșit! Până la urmă, Iov a mijlocit pentru ei ca Dumnezeu să nu îi pedepsească pentru toată suferința emoțională pe care i-au produs-o prin suspiciunile și cuvintele lor neînțelepte.

Un cerc vicios

Când ne încumetăm de a scoate la iveală motivațiile ascunse ale oamenilor, pericolul e să invităm suferința acuzării și condamnării în viața noastră în aceeași măsură în care o dăm. Pornind un astfel de cerc vicios al condamnării, la rândul nostru vom fi acuzați pe nedrept de lucruri care poate că nici nu există cu adevărat în inima noastră.

Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.

Există un spectru al răutății care are la un capăt al ei înțepătura verbală, acel mic sarcasm mascat sub forma unei glumițe făcută între prieteni. La capătul opus extrem judecata poate lua forma unei mustrări severe, o critică dură administrată în public.

De la un capăt al ei până la celălalt, judecata nefondată e o experiență dureroasă pentru victimele ei, iar cei criticați au tendința de a răspunde cu aceeași monedă perpetuând astfel ciclul acuzărilor.

În plan spiritual, acuzarea este o lucrare făcută de diavolul care e numit acuzatorul (pârâșul) fraților, adversarul lor. (Apocalipsa 12:10) E așa de ușor să ajungem să îi facem jocul…

În schimb, Duhul Sfânt nu e un acuzator, El este un Mângâietor. (Ioan 14:26) Scopul Lui în aducerea la lumină a păcatelor în conștiința noastră nu e să ne acuze și să ne strivească în vinovăție ci să ne ridice din păcat ca să fim purificați, să aducă mângâierea și împăcarea cu Dumnezeu în viața noastră.

În fine, frații în spirit au fost puși împreună de Tatăl ceresc într-o familie spirituală ca să se susțină unul pe altul în viața de credință, în împlinirea neprihănirii, nu să fie cu lupa unii pe alții pentru a descoperi imperfecțiuni ascunse, închipuite.

De cele mai multe ori, când ne gândim la păcat, ne vine în minte ceva ce am făcut. O acțiune. O vorbă. O reacție. Poate chiar un gând pe care l-am lăsat să prindă rădăcină.

Și de cele mai multe ori, așa este.

Biblia însă ne aduce aminte că păcatul nu este doar răul pe care îl facem. Deseori, păcatul este binele pe care îl știm, dar nu-l facem.

„Deci cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat.”
— Iacov 4:17

Nu spui neapărat „nu” lui Dumnezeu. Uneori spui doar: „nu acum.”

Și „nu acum”, repetat de prea multe ori, poate deveni un mod de viață.

Confortul pare înțelepciune

Am citit recent cartea Numeri și mi-a rămas întipărit în memorie un episod care are loc chiar înainte ca israeliții să intre în Țara Promisă.

După patruzeci de ani de pustie, după moartea unei generații întregi care nu avusese credința să intre, două seminții, Gad și Ruben, văd că ținutul de la est de Iordan era bun pentru turmele lor. Era fertil și practic. Li se potrivea de minune.

Așa că vin la Moise cu o cerere: „Vrem să rămânem aici și să nu trecem Iordanul.”

Nu cereau să se întoarcă în Egipt sau să-L respingă fățiș pe Dumnezeu. Nu ridicau un idol. Voiau doar să se oprească la intrarea Țării Promise. Nu chiar înăuntru, dar aproape. Aproape de țară. Aproape de moștenire. Aproape de ce promisese Dumnezeu.

Dar nu dincolo de Iordan.

Și aici e pericolul. Uneori „aproape” poate părea suficient. Aproape ascultător. Aproape dedicat. Aproape matur. Aproape gata să mergi până la capăt.

„Frații voștri să meargă la război, iar voi să stați aici?”

Moise reacționează dur. „Frații voștri să meargă la război, iar voi să stați aici?”

Cu alte cuvinte: cum puteți să vă construiți viața aici, când frații voștri mai au de luptat?

Problema nu era doar locul pe care îl doreau. Problema era efectul alegerii lor.

Dacă ei se opreau, puteau să descurajeze tot poporul. Iar Moise știa cât de grav era acest lucru. Cu patruzeci de ani înainte, o generație întreagă refuzase să intre în țară pentru că le-a fost frică de uriași.

Acum, istoria risca să se repete. Nu prin frică declarată, ci prin confort justificat.

Asta face pasivitatea spirituală atât de periculoasă. Rareori vine sub forma unei răzvrătiri evidente. De multe ori vine sub forma unei explicații rezonabile.

„Am obosit.”
„Nu e momentul.”
„Am destule responsabilități.”
„Să facă altcineva.”
„Eu mi-am făcut partea.”

Uneori aceste lucruri pot fi adevărate. Dar de multe ori sunt doar cuvinte frumoase care ascund o lipsă de acțiune sau de dedicare.

Ca să fim corecți cu Gad și Ruben, ei nu au rămas acasă în timp ce restul poporului s-a luptat. După mustrarea lui Moise, ei au promis să treacă Iordanul înarmați și să lupte alături de frații lor până când țara va fi cucerită.

Dar prima dată înainte să spună „mergem cu frații noștri”, au spus, de fapt, „ne este bine aici.”

Când alegi marginea

Temerile lui Moise par să fi primit, în timp, un ecou dureros în istoria acestor seminții. Ruben, Gad și jumătate din Manase, așezați la est de Iordan, au fost printre primele seminții cucerite și duse în robie de asirieni.

Câteva sute de ani mai târziu, pe vremea lui Isus, Evangheliile ne duc într-o zonă la est de Iordan, în ținutul Gadarenilor.

Acolo, Isus eliberează un om stăpânit de duhuri necurate. O turmă de porci se aruncă în mare. Iar oamenii din ținut, în loc să se bucure de omul eliberat, Îl roagă pe Isus să plece de la ei.

Un alt ținut de pe margine. Un om chinuit. O minune evidentă. Și totuși, observăm o comunitate care refuză să-L primească pe Isus și care Îi cere să plece.

Când alegi să trăiești la marginea Țării Promise, marginea începe să te schimbe. Ce începe ca o alegere convenabilă poate deveni, în timp, o cultură a compromisului.

Stagnarea este o iluzie

Una dintre cele mai mari iluzii ale vieții spirituale este că poți sta pe loc.

Nu poți pune credința pe pauză și să te întorci la ea mai târziu, când ai mai mult timp, mai multă energie sau mai mult chef. Viața cu Dumnezeu nu funcționează așa.

Când nu mergi înainte, nu rămâi pur și simplu unde ești ci începi să mergi înapoi. Nu dramatic și nu dintr-odată. Nu neapărat vizibil pentru ceilalți. Dar rugăciunea devine mai rară. Cuvântul devine mai îndepărtat. Păcatul devine mai ușor de justificat. Dragostea se răcește.

Nu ai fugit de Dumnezeu; doar nu L-ai mai căutat.

Nu ai respins chemarea; doar ai lăsat-o pe mai târziu.

Și „mai târziu” a devenit un mod de viață.

Binele nefăcut

Iacov nu lasă mult spațiu pentru scuze:
„Cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat.”

Asta atinge multe zone din viața noastră.

Știi că trebuie să ierți, dar amâni. Știi că trebuie să te rogi, dar găsești mereu altceva de făcut. Știi că trebuie să ajuți pe cineva, dar preferi să nu te complici.

Știi că trebuie să îți ceri iertare, dar aștepți să treacă timpul. Știi că Dumnezeu te cheamă la o slujire, dar spui că nu ești pregătit. Știi că trebuie să renunți la un obicei, dar îl ții ascuns.

„Mâine.”
„Altădată.”
„Când o să fiu mai bine.”
„Când o să am mai mult timp.”

Ai grijă: ascultarea amânată poate deveni, în timp, neascultare.

Aici apare o întrebare incomodă: te-ai oprit sau mergi înainte?

Nu face greșeala să crezi că binecuvântarea este punctul final al umblării noastre cu Dumnezeu.

„Dumnezeu mi-a dat pace, stabilitate, o familie minunată și resurse destule să pot duce o viață liniștită.”

Foarte adevărat. Dar întrebarea este: pentru ce?

Dumnezeu nu ne binecuvântează ca să ne construim mici fortărețe de confort. Ne binecuvântează ca să devenim o binecuvântare.

Creșterea spirituală și disponibilitatea de a face ceva pentru Dumnezeu merg mână în mână. Nu poți aștepta o direcție dacă nu ești interesat de glasul Lui. Nu poți aștepta putere dacă fugi de ascultare.

Nu te opri la margine

Gad și Ruben au văzut un loc bun înainte de Iordan, iar fiecare dintre noi va vedea, la un moment dat, un astfel de loc.

Un loc suficient de bun încât să pară o destinație. Un loc confortabil. Un loc justificabil. Un loc în care poți spune: „mie îmi ajunge.”

Dar chemarea lui Dumnezeu nu este doar să ajungem aproape de promisiune. Este să intrăm în ea.

Nu doar să scăpăm de Egipt. Nu doar să supraviețuim pustiei. Nu doar să vedem țara de la distanță. Ci să mergem până la capăt.

Să creștem. Să ascultăm. Să slujim. Să facem binele pe care îl știm. Să nu ne mulțumim cu o credință care nu mai cere nimic de la noi.

* * *

Am lăsat facerea de bine să treacă. Îmi cerea mâinile, iar eu n-am vrut să mi le murdăresc.

Am lăsat mângâierea nerostită. N-am vrut să fiu înțeles greșit.

Am lăsat poveri nepurtate. N-am vrut să-mi șifonez hainele.

Mi-am făcut un culcuș moale, ușor de explicat și de savurat.

Dar cu cât mă afund mai mult în el, cu atât mă doare coloana vertebrală mai tare.

Îngrijorarea începe la nivelul minții, în imaginația și gândurile noastre.

Imaginile pe care îngrijorarea le crează în mintea noastră pot fi din cele mai dramatice. În imaginația mea, iată-mă, trasă la față, cu buzele crăpate și palide, ținându-mă de stomac de unde se aud mațele chiorăind. Caut ceva de mâncare într-un frigider gol și răblăgit iar apoi deschid o cămară în care singurii locuitori sunt câțiva păianjeni care și-au întins pânzele peste tot. Filmul din minte continuă să-mi arate cum mă uit cu jind la delicatesele pe care le mănâncă mesenii la terasă, dar eu nu am acces la ele pentru că nu îmi permit…. etc. (haha)

Am putea continua la nesfârșit să descriem filmul unei vieți inventate de o imaginație bogată condusă de îngrijorare.

De aceea vă spun: Nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca.

Biblia, Matei 6:25

Isus ne poruncește să ne oprim din a ne gândi la lipsuri fictive viitoare. El ne întoarce privirile către imaginile vibrând de culoare și viață ale providenței și bunătății lui Dumnezeu, imagini adevărate pe care le putem observa în natură, contracarând acele imagini și scenarii neadevărate produse de îngrijorare pe care în mod firesc avem tendința să ne fixăm atenția.

Din minte în cuvinte

Nu vă îngrijorați dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’

Biblia, Matei 6:31

Dacă nu este anulată și discreditată la nivelul gândirii, îngrijorarea se consolidează materializându-se în cuvinte.

Isus ne poruncește să nu ne îngrijorăm pentru cele necesare traiului nici în gând, nici în cuvânt. De dragul nostru și al celor din jurul nostru, îngrijorarea nu trebuie să primească o voce.

Să ne gândim la volumul mare de scenarii catastrofale fictive (de exemplu, datorită “încălzirii globale”) promovate de articole de opinie care ne inundă pe toate căile și platformele, articole cu titluri mari și terifiante care promit să ne ridice tensiunea și să ne arunce în abisurile deznădejdii dacă le dăm clic. Ce pierdere de timp!

Discutând cu unii și alții scenarii catastrofale inventate de oameni, sau pur și simplu vorbind despre ele în auzul altora, nu facem decât să răspândim îngrijorarea ca un virus contagios care are puterea de a infecta o mulțime.

El le poruncește credincioșilor să facă lucrurile cele mai importante înaintea celor care pot părea urgente. De multe ori „urgențele” se rezolvă mai ușor decât ne-am așteptat după ce ne-am ocupat mai întâi de lucrurile importante.

Ce prioritizează păgânii

Nu vă îngrijorați dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele.

Biblia, Matei 6:31, 32

Cuvântul “neamuri” în Biblie se referă la păgâni, oamenii care nu Îl cunosc pe Dumnezeul adevărat și nu i se închină Lui. Unii păgâni sunt religioși și se închină dumnezeilor lor falși ca să îi determine să le dea o viață bună aici pe pământ.

Tot ce contează pentru mulți păgâni e să le meargă bine pe pământ. De aceea ei caută sau dacă ar fi să folosim traducerea întocmai a cuvântului folosit în textul grecesc ἐπιζητέω (epi-zeteo), ei caută cu ardoare și zel prosperitatea materială.

Păgânii trebuie să se bazeze pe propriile eforturi și să se descurce singuri dacă vor să reușească în viață iar dacă reușesc trebuie să se lupte să-și asigure continuitatea succesului. Viața acestor oameni nu este ușoară ci e o luptă și o alergare continuă. Nu sunt de invidiat.

Copiii lui Dumnezeu, în schimb, Îl au pe Domnul la cârma vieții lor. Tatăl ceresc știe în detaliu nevoile copiilor Lui și e profund interesat și implicat în bunăstarea lor. El îi iubește și nu îi abandonează să se descurce singuri în lumea asta. Copiii lui Dumnezeu pot să se bazeze pe Dumnezeu în ce privește viața pe pământ.

Ce prioritizează copiii lui Dumnezeu

Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Biblia, Matei 6:33

Prioritatea numărul 1 în viața copiilor lui Dumnezeu e să Îl lase pe El să le conducă viața.

Cine sunt copiii lui Dumnezeu?

Un om poate deveni copil de Dumnezeu și cetățean al Împărăției Lui când primește prin credință să fie purificat de păcatele lui prin Jertfa lui Isus. Prin acest act de credință se produce un schimb în lumea spirituală a lui Dumnezeu: păcătosul renunță la păcatele sale iar Isus îi ia păcatele și îi dăruiește în schimb neprihănirea Lui. Doar prin neprihănirea lui Isus putem intra în împărăția lui Dumnezeu și putem să trăim cu El.

În Împărăție, cetățenii primesc Duhul Sfânt care îi învață și le dă putere să trăiască o viață neprihănită, în supunere față de Tatăl lor, Împăratul.

Pentru copiii lui Dumnezeu, înainte de orice, mai importantă decât mâncarea, băutura, îmbrăcămintea, mai importantă decât cele necesare vieții e Împărăția Tatălui, interesele Lui, planurile Lui, domnia Lui în viața lor.

Isus le poruncește copiilor lui Dumnezeu să caute (ζητέω -zeteo) mai întâi viața în supunere față de Tatăl. E interesant că Domnul nu ne zice să căutăm cu ardoare și zel (epi-zeteo) Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui. El ne spune să o căutăm mai întâi, să îi dăm întâietate. Nu primim Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui în baza eforturilor pe care le facem noi ci ele sunt un dar pe care îl putem avea datorită eforturilor făcute de Dumnezeu. Accentul nu e pe efortul nostru ci pe ceea ce alegem să facem mai întâi.

A căuta mai întâi Împărăția și neprihănirea poate însemna multe lucruri. Ea poate fi

• a pune deoparte timp pentru comuniunea cu Tatăl în fiecare zi. Relația cu Tatăl e cea mai importantă iar Isus, Fiul lui Dumnezeu, care e modelul copiilor lui Dumnezeu petrecea timp cu Tatăl zilnic. Înainte să își înceapă ziua (sau la finalul ei, după ce dădea drumul mulțimilor), Isus se retrăgea din compania oamenilor pentru a petrece un timp împreună cu Tatăl. Omul lui Dumnezeu, David, avea și el obiceiul să mediteze la Cuvântul lui Dumnezeu și să îi spună Lui în rugăciune ce era în sufletul lui, așteptând răspunsul și încurajarea Domnului.

• a nu ne compromite integritatea chiar dacă riscăm pierderea unor câștiguri materiale

• a face ceea ce e corect și bine atunci când ar fi mai ușor să obținem lucruri înșelând, mințind, furând, călcând peste alții.

• a căuta bunăstarea celorlalți nu doar bunăstarea noastră, dăruind din timpul și resursele noastre în folosul celorlalți (făcând asta acumulăm bogății cerești).

Pentru ucenici, a căuta mai întâi Împărăția a însemnat să lase totul la chemarea lui Isus de a se dedica lucrării spirituale de răspândire a Evangheliei. Ei au lăsat familii, afaceri, case, averi pentru a-L urma pe Isus și pentru a învăța de la El. S-au dedicat în întregime lucrării spirituale încrezându-se că Domnul le va purta de grijă de cele necesare trupului. Și într-adevăr, Domnul le-a purtat de grijă.

Nu toți credincioșii au fost (și sunt) chemați de Isus în lucrarea pe care au făcut-o apostolii Săi, nu toți credincioșii au fost trimiși în toată lumea să ducă Evanghelia, să întemeieze o biserică sau să se dedice în totalitate unei lucrări spirituale.

Unii credincioși sunt liber profesioniști, artiști, constructori de case, profesori, zugravi, brutari, oameni de serviciu, polițiști etc.

Fie că face o lucrare spirituală într-o biserică/organizație sau un job într-o companie/acasă, fiecare credincios este chemat să Îi dea întâietate lui Dumnezeu și neprihănirii Lui în tot ce fac și tot ceea ce fac să fie excelent, ca pentru Domnul. Atunci avem promisiunea Lui că tot ce avem nevoie pentru viața pământească ni se va da ca bonus.

Ajunge zilei necazul ei

Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei.

Biblia, Matei 6:34

Isus nu a promis credincioșilor o viață pământească lipsită de necazuri. Viața pe pământ se desfășoară într-o lume căzută în păcat, o lume în derivă, o lume întunecată de cel rău. E o viață în trupuri care se degradează zilnic și care vor muri în cele din urmă.

Fiecare zi va veni cu porția ei de necazuri, dar e bine să nu adăugăm la necazul zilei necazuri imaginare care ar putea apărea în viitor. Ajunge zilei necazul ei.

Dar să zicem, prin absurd, că ne hotărâm totuși să punem îngrijorarea undeva pe lista noastră de priorități. Dacă ne punem la treabă să facem tot ce este de făcut într-o zi lăsându-L pe Dumnezeu să ne guverneze în toate activitățile noastre și căutând să împlinim neprihănirea pe dinăuntru și pe dinafară poruncită de El, vom vedea că la sfârșitul zilei pur și simplu nu vom mai avea timp să ne îngrijorăm.

În concluzie,

Iată câteva antidoturi împotriva anxietății (și împotriva stresului) pe care mi le-am însușit din învățătura lui Isus; poate le vei folosi și tu.

1. practică caritatea, rugăciunea și postul în ascuns, e stresantă încercarea de a-i impresiona pe ceilalți cu cât sunt de perfectă. (Nu sunt, singurul om care știu sigur că este perfect e Isus).

2. nu acumula lucruri materiale - o mulțime de lucruri materiale sunt copleșitoare pentru suflet și menținerea lucrurilor în bună funcțiune e o altă sursă de stres. (Minimalismul ca stil de viață nu e o idee rea!)

3. nu te gândi la probleme care încă nu există; de multe ori scenariile negative pe care îngrijorarea mi le servește nu se vor întâmpla niciodată;

4. fă-ți timp să ieși afară în natură și să privești la lucrurile făcute de Dumnezeu: ele îmi vorbesc despre puterea lui Dumnezeu, creativitatea Lui, providența Lui în cele mai mici detalii.

5. adu-ți aminte că ești mai prețioasă pentru Domnul decât alte creaturi cărora le poartă de grijă. În ierarhia creaturilor, omul este deasupra regnului animal, dar mai elevat decât statutul de om este statutul de copil de Dumnezeu pe care l-am primit prin credința în Isus;

6. adu-ți aminte că avuțiile materiale nu adaugă nimic la statutul de copil de Dumnezeu.

7. adu-ți aminte că poți să te bazezi pe Domnul pentru viața aceasta, nu trebuie să lucrezi până la epuizare (8 ore pe zi, 5-6 zile pe săptămână e suficient);

8. nu da voce anxietății. Cuvintele mele pot să consolideze anxietatea în mine și să pornească un ciclu al anxietății în alții care sunt vulnerabili la această problemă.

9. stabilește-ți corect ordinea priorităților. Cea mai importantă e Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui. Fă-ți timp pentru a fi împreună cu Tatăl în fiecare zi pentru a primi încurajarea, mângâierea, iertarea, pacea și inspirația Sa de care ai nevoie azi. Lasă-te guvernată de El în toate deciziile și activitățile. Cere-i zilnic putere proaspătă de a face voia Lui.

10. nu trăi în viitor ci trăiește în prezent încrezătoare în Domnul.

„Am făcut un legământ cu ochii mei și nu mi-aș fi oprit privirile asupra unei fecioare.” — Iov 31:1

* * *

„Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire, fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire! Dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” — Matei 18:7

* * *

Virgil s-a trezit cu zece minute înainte să-i sune ceasul. Nu din evlavie, ci pentru că soarele intrase pe furiș printre jaluzele și o rază năstrușnică îi gâdila pleoapa stângă.

Și-a deschis ochii, s-a tras mai jos în pat ca să nu-i bată soarele în față și a întins mâna după telefon din reflex. Câteva poze de la prieteni, o reclamă, alte poze. A derulat în jos de câteva ori și apoi a observat data și ora.

„E duminică și trebuie să mă pregătesc de biserică!”

* * *

Izabela se pregătea deja de o jumătate de oră.

La ea, dimineața se derulează altfel — lent, cu cafea, cu muzică în fundal și câteva seturi de haine pe pat pe care vrea să aibă timp să le încerce. Și-a ales rochia, s-a întors într-o parte și-n alta în fața oglinzii și a șoptit mulțumită: „Îmi stă bine.”

* * *

Virgil a ajuns puțin după începerea programului. Lumea era în picioare, cânta imnuri de închinare. Și-a găsit un loc bun la balcon. Și-a pus telefonul pe scaun, a ridicat privirea spre ecranul cu versurile și s-a alăturat bisericii, cântând refrenul care îi plăcea.

Sala era plină. Lumina de afară răzbătea prin geamurile colorate și crea un efect superb. Cineva din spate a început să cânte fals și asta l-a scos puțin din sărite. A continuat să cânte, dar privirea a început să-i umble pe pilot automat prin sală. A zărit un prieten cu două rânduri mai jos și apoi a văzut-o pe Izabela.

O știa din vedere. O fată drăguță, zâmbea ușor în timp ce cânta.

De obicei privirea lui nu stătea prea mult într-un loc. Dar în dimineața asta n-a mai vrut să se desprindă de Izabela. Ochii i-au alunecat de pe fața ei, în jos, și mai jos — și a trebuit să-și adune toată voința ca să-și întoarcă privirea.

S-a simțit vinovat. S-a uitat rapid în jur să vadă dacă l-a observat cineva. Acele câteva secunde au durat pentru el o veșnicie. A șoptit o rugăciune scurtă, și-a cerut iertare și s-a așezat pe scaun. Toată dimineața s-a chinuit să nu se mai uite înspre Izabela și să fie atent la predică.

* * *

Izabela simțea că dimineața asta e una bună.

Pastorul tocmai se urcase la amvon. Și-a scos carnețelul din geantă — obișnuia să-și ia notițe la predici.

La un moment dat, din instinct, a ridicat privirea și l-a văzut pe Virgil. Îl știa din vedere. Băiat simpatic, părea serios. Dar ceva în felul în care se uita — nu la ea, ci undeva înspre ea, fără să-i ajungă la față — a făcut-o să se simtă ciudat. Nu era teamă, nici supărare ci un fel de neliniște. Simți ca și cum rochia pe care o purta acum nu o mai acoperea la fel de mult cum a crezut ea când s-a uitat în oglindă dimineața. Oare e prea scurtă? Lasă să se vadă mai mult decât ar fi potrivit?

Nu se gândise nicio clipă că ar fi ceva în neregulă — până acum. Poate ar fi trebuit să se gândească mai devreme, acasă.

* * *

Chiar dacă povestea de mai sus e imaginară, cred că unii se regăsesc în ea.

Trăim într-o cultură care normalizează din ce în ce mai mult sexualizarea oamenilor, până și a copiilor. Din nefericire, până și în biserică poți să intri cu inima curată și să ajungi să-ți ferești privirile, pentru că sunt acolo fete care nu își dau seama cât de ușor pot fi provocați băieții printr-o rochie prea scurtă sau haine prea mulate. Nu e vorba de intenție rea — de cele mai multe ori nu e. E vorba de un efect pe care pur și simplu nu l-au luat în calcul.

Biblia are câteva lucruri importante de spus despre asta. În primul rând, fiecare dintre noi poartă responsabilitatea să nu fie pricină de poticnire pentru cel de lângă el. În al doilea rând, nu îi putem controla pe toți cei din jurul nostru — și tocmai de aceea mi se pare înțeleaptă hotărârea pe care a luat-o Iov de a nu-și opri ochii acolo unde nu au ce căuta.

Dacă ești fată credincioasă, ai puterea să ajuți și să vii îmbrăcată decent — nu doar la biserică, ci în general. Dacă ești băiat, chiar dacă nu poți controla ce se întâmplă în jurul tău, Îi poți cere lui Dumnezeu ajutor, îți poți întoarce privirea și îți poți aduce Biblia cu tine la biserică să citești din ea dacă ochii tăi sunt greu de controlat.

Chiar înainte de intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, Domnul l-a înviat pe prietenul Său Lazăr din morți, în Betania. Învierea lui Lazăr a fost o prefigurare a învierii lui Isus, care a avut loc la scurt timp după aceea.

Moartea lui Lazăr a fost o experiență dureroasă pentru ucenicii și prietenii lui Isus. Dar această experiență le-a reamintit că, deși moartea este atât de sfâșietoare, ea nu reprezintă sfârșitul. Isus este mai puternic decât moartea. El o poate învinge. El a învins-o când l-a înviat pe Lazăr și a învins-o când El Însuși a înviat din morți.

A fi martori la învierea prietenului Său Lazăr din morți a fost important pentru ucenicii și prietenii lui Isus, care urmau să treacă prin experiența devastatoare a patimii și a morții lui Isus la scurt timp după aceea.

Chiar înainte ca Lazăr să fie înviat, Isus i-a spus Martei, sora lui Lazăr, să se încreadă în El.

Isus i-a zis (Martei): „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

Biblia, Ioan 11:25, 26

Isus este învierea și viața. Toți cei care cred în El vor învia, pentru că El îi va aduce la viață și le va da trupuri noi la înviere.

Dar, înainte de înviere, sufletele credincioșilor care mor în lumea materială se mută în realitatea spirituală ca să trăiască împreună cu Dumnezeu.

Doar trupul fizic moare, dar spiritul este viu și se află în pace alături de Dumnezeu.

Viața veșnică și învierea

Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.”

Biblia, Ioan 6:40

Viața veșnică este viața spirituală pe care o primesc cei care cred în Isus atunci când se nasc din nou în duh. (Ioan 3:16) Nașterea spirituală este un eveniment care are loc în momentul în care o persoană primește mântuirea de păcate oferită de Isus. (Ioan 1:12, 13) Jertfa lui Isus îi curățește pe credincioși de păcate, astfel încât aceștia sunt făcuți capabili să aibă o relație plină de iubire cu Dumnezeu, ca fii ai Lui, care trăiesc o viață spirituală aici, pe pământ.

Moartea trupului fizic nu oprește viața spirituală care a început în lumea materială; ea doar se mută în cer, în lumea spirituală a lui Dumnezeu, care este veșnică, în afara dimensiunii timpului.

Învierea credincioșilor, pe de altă parte, este un eveniment viitor care va avea loc când Isus va veni din nou să-Și adune biserica la El.

Lazăr a fost înviat din morți în vechiul său trup fizic și, după o vreme, a murit din nou. La înviere, copiii lui Dumnezeu vor primi trupuri noi, nemuritoare, necorupte de păcat.

Despre învierea viitoare

Dar acum, Hristos a înviat din morți, pârga celor adormiți. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților. Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos, dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos.

Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire și trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghițită de biruință.” Unde îți este biruința, moarte?

Biblia, 1 Corinteni 15: 20-22; 53-55

Când Isus a înviat, trupul Său înviat era asemănător cu trupul fizic. Era vizibil; ucenicii Îl puteau vedea și puteau vorbi cu El. Era tangibil; El i-a arătat lui Toma cicatricile răstignirii și l-a lăsat să le atingă.

Cu toate acestea, trupul înviat al lui Isus era foarte diferit de cel fizic. El putea trece prin uși închise (Ioan 20:26), de exemplu. Se putea teleporta în diferite locuri. În cele din urmă, în noul Său trup, El S-a înălțat la cer, în lumea spirituală, după ce i-a însărcinat pe cei 11 apostoli ai Săi să ducă Evanghelia în întreaga lume.

Isus este primul dintre cei înviați, primul care a primit un trup înviat. Acest lucru indică faptul că toți credincioșii vor primi la un moment dat un trup nou, nemuritor, similar cu cel al lui Isus. Trupul fizic moare din cauza stricăciunii care a fost introdusă în el prin păcat. Dar noul trup nu este afectat de păcat; el este nemuritor.

Învierea pentru viață sau pentru judecată

Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.

Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.

Biblia, Ioan 5:24, 28-29

Isus a luat asupra Sa, pe cruce, pedeapsa pentru păcatele lumii. Plata păcatului este moartea (Romani 6:23). Nu este vorba doar de moartea fizică, ci, mai grav, de moartea spirituală sau de despărțirea de Dumnezeu, adică de iad.

Prin acceptarea jertfei lui Isus prin credință, credincioșii nu mai sunt sub judecată. Fiind eliberați de pedeapsa pentru păcatele lor, ei au trecut de la moarte la viața spirituală care e veșnică.

Dar cei care nu au primit jertfa lui Isus pentru păcatele lor sunt deja condamnați. (Ioan 3:17, 18) Deși trăiesc fizic ei sunt morți din punct de vedere spiritual, adică separați de Dumnezeu.

Când trupul lor moare în lumea materială, ei continuă să rămână separați de Dumnezeu pentru eternitate. Separarea de Dumnezeu înseamnă separarea de tot ceea ce este bun; înseamnă iad. Cei care sunt separați de Dumnezeu vor fi și ei înviați doar pentru a fi judecați și condamnați. (Apocalipsa 20:11-15)

Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.

Pe de altă parte, cei care au făcut bine – adică cei care au crezut în Isus, acceptând jertfa Lui pentru spălarea păcatelor și noua viață spirituală împreună cu Dumnezeu – vor învia pentru viață nu pentru judecată și condamnare. Ei vor primi trupuri noi și nemuritoare, pentru a trăi veșnic împreună cu Dumnezeu.

Isus este învierea și viața.

Se apropie Paștele și e o săptămână de aducere aminte.

Îmi aduc aminte de suferințele lui Isus, prețul mare care l-a plătit pentru iertarea mea, o iertare care pe mine nu mă costă nimic, dar care L-a costat imens pe Dumnezeu.

Apoi, îmi aduc aminte de învierea lui Isus - ce bine că a înviat Hristos! Primul dintre cei înviați în trup de slavă. El e Adevărul care ne-a deschis ușa spre cer.

Și îmi aduc aminte de promisiunea lui Isus că în zilele din urmă, va veni pe nori de slavă pentru a ne lua acasă.

Te invit să asculți o piesă nou nouță inspirată din epistola lui Pavel către Evrei:

“Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe care o așteaptă o mare răsplătire! Căci aveți nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit.
„Încă puțină, foarte puțină vreme, și Cel ce vine nu va zăbovi.”
‭‭Evrei‬ ‭10‬:‭35‬-‭37

Cel ce vine va veni

Strofa 1:
Peste dealuri, peste văi, 
Zvonuri calde legănând
Vântul a pornit-o blând
Peste neumblate căi. 
Dacă noaptea va veni, 
Întuneric gros, amar,
Nu stă mult, nu-i în zadar, 
Se va preschimba în zi. 

Refren:
//: Cel ce vine va veni
Domnul nu va zăbovi ://

Strofa 2:
Un parfum îmbietor
Pe o aripă de cer
Mă chemă stăruitor
Să privesc în sus mereu
Dacă nori vor apărea
Pe seninul necuprins
Cu un fulger luminos
Pânza le-o va despica. 

Bridge:
E la ușa ta acum
Și bate, bate blând și iubitor, cu dor
Vino drag copil, acum,
Deschide-mi inima, să intru-n ea
Și bucuria Mea te va găsi….

Muzica: Radu Negrean
Versuri: Anca Negrean

Haideți să deschidem Biblia la capitolul 16 al cărții Apocalipsa.

În versetul 1 din capitolul 15, care e ca o introducere la capitolul 16, Ioan consemnează ce a văzut:

Apoi am văzut în cer un alt semn mare și minunat: șapte îngeri care aveau șapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.

Apocalipsa capitolul 15, versetul 1

Suntem în punctul culminant al perioadei marelui necaz, vremea în care se va pune capăt guvernării omului. Domnind peste puterile occidentale, antihristul va fi conducătorul ultimului guvern uman.

În timpul domniei antihristului, Domnul cerului va veni pe pământ și va încheia perioada marelui necaz, perioada mâniei lui Dumnezeu. Isus Hristos va stabili o împărăție care nu va avea sfârșit.

În capitolele 17 și 18 ni se oferă mai multe detalii din perioada urgiilor despre distrugerea sistemului religios și al sistemului comercial al „Babilonului”.

Vom afla în capitolul 16 detalii despre marea bătălie finală, bătălia de la Armaghedon, care va fi războiul de la finalul urgiilor. În timpul acestei bătălii Isus Hristos se va întoarce pe pământ, va sta pe Muntele Măslinilor și va instaura Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.

Ioan ne spune:

Și am auzit un glas tare, care venea din Templu și care zicea celor șapte îngeri: „Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!”

Cel dintâi s-a dus și a vărsat potirul lui pe pământ. Și o rană rea și dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei.

versetul 1 și 2

Este vorba despre o rană care nu are leac, o rană care provoacă dureri mari. Poate că această rană va fi provocată de o bacterie. Poate că rana va fi provocată de semnul fiarei pe care oamenii îl vor primi pe frunte sau pe mână. Poate că e vorba despre altceva.

În Zaharia capitolul 14, profetul consemnează repercursiunile urgiei cu care Domnul îi va lovi pe oamenii care vor veni împotriva Ierusalimului.

[…] iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor și le va putrezi limba în gură.

Biblia, Zaharia capitolul 14, versetul 12

Unii cred că simptomele descrise de Zaharia sunt asemănătoare cu cele care sunt cauzate de radiații foarte puternice ca cele emise de o bombă cu neutroni.

Dar indiferent care ar fi sursa acestor suferințe, ele sunt provocate de primul potir al mâniei lui Dumnezeu.

Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Și marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare.

versetul 3

În judecata trâmbițelor (Apocalipsa 8:8,9), a doua trâmbiță a adus un dezastru ecologic asupra mării și o treime din animalele mării au pierit. Al doilea potir al judecății de data aceasta va aduce moartea tuturor făpturilor marine din mări și oceane.

Te asigur că nu vrei să locuiești aproape de mare sau de ocean când se va transforma în sânge și toate creaturile marine vor muri și vor începe să plutească spre plajă. Nu știu dacă există ceva care să miroasă mai urât decât viețuitoarele marine în descompunere. Este aproape de neconceput să ne imaginăm consecințele unui asemenea cataclism.

Al treilea a vărsat potirul lui în râuri și în izvoarele apelor. Și apele s-au făcut sânge.

versetul 4

Rezervele de apă dulce ale pământului, râurile, lacurile, se vor transforma în sânge. Vă puteți imagina efectul pe care îl va avea acest lucru asupra locuitorilor pământului în acea zi? Judecata din al treilea potir va polua rezervele de apă dulce de pe pământ lăsându-i pe omeni fără această resursă esențială pentru viață.

Și am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept ești Tu, Doamne, care ești și care erai! Tu ești Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta.”

versetul 5

Văzând această judecată, Ioan declară dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu e drept să îi judece în felul acesta pe oamenii peste care vine urgia poluării apelor. De ce?

„Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge. Și sunt vrednici.”

versetul 6

Acești oameni care au vărsat sângele sfinților și al prorocilor își merită soarta, aceea de a bea sângele pe care l-au vărsat.

Dumnezeu e corect să Își reverse judecata asupra unei lumi care L-a respins pe Fiul Său, Isus Hristos, o lume care i-a abuzat și i-a ucis pe profeții pe care El i-a trimis. El aplică dreptatea împotriva unei lumi care se află în rebeliune pe față împotriva lui Dumnezeu, o lume vinovată de sângele copiilor Lui.

Și am auzit altarul zicând: „Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate și drepte sunt judecățile Tale!”

versetul 7

Pecetea a cincea descrisă în capitolul 6 din Apocalipsa ne arată sufletele martirilor omorâți pentru credința lor. Sufletele lor erau sub altarul din cer și ziceau cu glas tare: „Până când, Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă și i s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei. (Apocalipsa 6: 9-11)

În al treilea potir al judecății, se află răzbunarea lui Dumnezeu pentru sângele martirilor omorâți pentru credința lor în Domnul iar altarul din cer care vorbește reprezintă vocile martirilor care declară dreptatea și adevărul judecăților lui Dumnezeu.

Poți fi sigur că judecățile lui Dumnezeu sunt drepte. El va răsplăti pe fiecare om după faptele lui.

În timpul marii rebeliuni împotriva lui Dumnezeu condusă de acest om al păcatului, antihristul, vom vedea că el are puterea de a-i omorî pe cei care refuză să i se închine, să se închine chipului său sau să-i ia semnul.

Probabil că vor fi milioane de martiri în acea perioadă, oameni care au destulă judecată să nu i se închine, să nu-i ia semnul și să nu se închine chipului pe care îl va face. Astfel, el va vărsa mult sânge, sângele celor care refuză să se alăture rebeliunii sale împotriva lui Dumnezeu.

Așadar, când Dumnezeu transformă rezervele de apă proaspătă în sânge va avea loc recunoașterea dreptății judecății lui Dumnezeu.

Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Și soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Și oamenii au fost dogoriți de o arșiță mare și au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.

versetele 8, 9

Pământul în raport cu soarele este exact la distanța potrivită pentru ca viața să fie posibilă pe planetă. Dacă ar fi mai aproape, radiația soarelui l-ar prăji foarte repede iar dacă ar fi mai departe, Pământul ar fi un frigider.

Există o profeție în Isaia care ar putea fi o referință la schimbarea orbitei pământului mai aproape de soare lucru care ar avea drept consecință supra-încălzirea pământului.

Pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade și nu se mai ridică.

Biblia, Isaia 24:20

Al patrulea potir al judecății va aduce o dogoare de intensitate neobișnuită a soarelui asupra locuitorilor pământului.

Poate că ne gândim că în acea vreme oamenii de pe pământ vor începe să se întoarcă la Dumnezeu și să Îi ceară milă. Dar nu va fi așa. Profeția ne spune că oamenii „au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.”

Scripturile vorbesc despre realitatea încăpățânării și a împietririi unei inimii nepocăite.

Disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.

Biblia, Romani capitolul 2 versetele 4-6

Dacă Dumnezeu s-a ocupat de voi și bunătatea Lui manifestată în viața voastră v-a adus la credința în Isus Hristos, bucurați-vă. Judecățile lui Dumnezeu vor întoarce inimile oamenilor împotriva Lui.

De trei ori în timpul judecăților din potire, îi găsim pe oameni rostind blasfemii împotriva lui Dumnezeu din cauza lucrurilor care li se întâmplă. Ei „nu s-au pocăit ca să-I dea slavă”.

Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Și împărăția fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii își mușcau limbile de durere.

Versetul 10

În capitolul anterior (Apocalipsa 15) se face o paralelă dintre urgiile pe care Dumnezeu le-a adus asupra egiptenilor prin Moise și aceste șapte urgii aflate în potirele judecății lui Dumnezeu.

Există, de asemenea, o paralelă între cele șapte judecăți din potire și cele șapte judecăți ale trâmbițelor, doar că judecățile trâmbițelor nu sunt la fel de severe.

Judecățile trâmbițelor afectează doar o treime din ocean și o treime din rezervele de apă dulce. Prin potirele mâniei lui Dumnezeu, distrugerea va fi completă. Toate rezervele de apă dulce și toate oceanele vor fi distruse.

În ceea ce privește urgiile pe care Dumnezeu le-a adus asupra egiptenilor, vă amintiți că Egiptul a fost acoperit de întuneric, dar întunericul acela nu se întindea în zona în care trăiau israeliții. Dumnezeu a făcut o separare între egipteni și israeliți.

Prin judecata din al cincilea potir, Dumnezeu va răspândi întunericul peste împărăția fiarei, peste tronul anticristului, peste supușii lui, care își vor mușca limbile de durere - cauzată probabil de rana rea și dureroasă cu care au fost loviți în judecata din primul potir. Iar oamenii

au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor și din pricina rănilor lor rele și nu s-au pocăit de faptele lor.

versetul 11

Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din Răsărit.

versetul 12

Râul Eufrat a fost numit în istorie marele separator al pământului care desparte estul lumii de vest. Este un râu care izvorăște din munții Turciei, curge aproximativ 2.900 de kilometrii și a fost sursa de apă pentru câmpiile fertile ale babilonienilor.

Prin judecata din al șaselea potir, Dumnezeu îl va usca. Este posibil ca secarea Eufratului să se datoreze intensității neobișnuite a soarelui. Asta împreună cu activitatea celor doi profeți ai lui Dumnezeu menționați în Apocalipsa 11, cei doi martori trimiși la Ierusalim pentru 3 ani și jumătate care vor avea putere să închidă cerul astfel încât să nu plouă timp de trei ani și jumătate.

Râul Eufrat va fi secat pentru a pregăti calea pentru împărații din răsărit.

Vom citi mai departe cum națiunile lumii se vor aduna pentru un ultim conflict, numit bătălia de la Armaghedon. În această bătălie vor fi atrași conducătorii țărilor estice care guvernează peste populații uriașe. Ei se vor îndrepta spre Vest, către Ierusalim, pentru a se aduna în această bătălie finală gigantică.

Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic.

versetele 13, 14

Vedem cum influența demonică îi împinge pe liderii răsăriteni să își mobilizeze armatele pentru bătălia din „ziua cea mare a Dumnezeului Atotputernic”.

„Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreiește se cheamă Armaghedon.

versetele 15, 16

Armaghedon sau Meggido este valea muntelui Meggido aflată în Nordul Israelului, aproape de Haifa și valea Jezreel. Acolo au avut loc multe bătălii de-a lungul istoriei și acolo se vor aduna hoardele din Est la finalul marelui necaz, pentru o ultimă bătălie, bătălia de la Armaghedon. În acest conflict va curge mult sânge așa cum e menționat în capitolul 14 din Apocalipsa, versetul 20.

Versetul 15 pare că rupe curgerea textului despre forțele demonice care instigă lupta de la Armaghedon, pare că nu se potrivește acolo. Dar el nu e la întâmplare pus acolo, e o încurajare pe care Dumnezeu o adresează oamenilor Lui în mijlocul descrierii acestui episod extrem de întunecat și oribil prin care va trece lumea în acea vreme.

Când privim aceste evenimente, judecățile din cele șapte potire, ultimele urgii care constituie punctul culminant al mâniei și al judecăților lui Dumnezeu asupra pământului, Isus ne spune: „Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel care veghează.”

De câteva ori Isus le-a descris ucenicilor săi semnele venirii Sale de la sfârșitul veacului.

Vă amintiți spre exemplu capitolul 24 din Matei, când ucenicii împreună cu Isus treceau prin curtea templului, iar ucenicii erau impresionați de mărimea pietrelor pe care Irod le folosise la construirea templului. În timp ce priveau aceste pietre uriașe, Isus le-a spus ucenicilor că va veni ziua în care niciuna dintre ele nu va mai rămâne pe alta. Această predicție părea total imposibilă.

Când au ajuns la Muntele Măslinilor, ucenicii i-au spus: „Doamne, când se va întâmpla acest lucru?” Atunci Isus le-a spus despre două categorii de semne - despre semnele distrugerii templului și despre semnele venirii Sale la sfârșitul veacului.

În a doua categorie de semne, cele referitoare la venirea Sa și sfârșitul veacului, Isus vorbește despre necazul mare care va veni peste lume, „un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi.”(Matei 24:21) Necazul profețit de Isus este cel despre care am citit până acum în Apocalipsa începând din capitolul 6.

După ce le-a vorbit ucenicilor despre semnele venirii Lui, Isus le-a spus: „De la smochin învățați pilda lui: Când îi frăgezește și înfrunzește mlădița, știți că vara este aproape.” (Matei 24:32)

În tot Vechiul Testament, metafora smochinului este folosită pentru a ilustra națiunea Israelului, astfel că smochinul e un simbol al națiunii Israel.

Isus a spus că atunci când smochinul începe să înmugurească și să înfrunzească înseamnă că vara e aproape.

În mai, 1948, națiunea Israel a fost întemeiată. Acest eveniment este semnul că istoria se apropie de final, de perioada necazului mare și de revenirea pe pământ a lui Isus pentru a domni peste întreg pământul.

Vedem, așa cum a prezis Isus cu privire la zilele din urmă, că zilele rele vor deveni din ce în ce mai rele și că dragostea multora se va răci din pricina nelegiuirii din lume care se va înmulți. (Matei 24:12)

Trăim într-o lume în care nelegiurea s-a înmulțit mult. Omul are acces mai mare la obscenități decât a avut vreodată în istoria omenirii. Este atât de mult material deșănțat pe canalele de televiziune, pe internet, în filmele difuzate de diverse servicii de streaming, atâtea oportunități de poluare a minții. Iar oamenii își umplu mintea cu această poluare.

Isus a spus că, așa cum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și la venirea Fiului Omului. Citim în Scritpuri despre zilele lui Noe că în acea vreme „răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Geneza 6:5)

Așadar, de la nașterea națiunii Israel, se poate observa cum din punct de vedere moral și spiritual lumea alunecă tot mai adânc pe o spirală descendentă pe măsură ce pământul se pregătește pentru judecata lui Dumnezeu. Cât timp va continua pregătirea, Dumnezeu știe, eu nu știu. Nimeni nu știe. Nu pot să concep, însă, că Dumnezeu va permite ca lucrurile să meargă mult mai departe decât au mers deja.

Isus le-a spus ucenicilor că atunci când smochinul va începe să înmugurească și să înfrunzească, vara este aproape iar El e chiar la uși. (Matei 24:33)

Iată un gând încurajator, gândul că Isus e chiar la uși, foarte aproape să vină să fie împreună cu cei ce iubesc venirea Lui, cu credincioșii.

Dumnezeu trimite semnale de alarmă celor care se încred în El și care ascultă. A sosit timpul să fim foarte sinceri și sârguincioși în ceea ce privește lucrurile Domnului. El ne aduce aminte: „Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!”

Când am primit prin credință Jertfa lui Isus pentru păcate, am fost îmbracați în neprihănirea Lui. Cei ce își păzesc hainele, sunt cei ce rămân perseverenți în credință și încredere în Domnul.

Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!”

versetul 17

Este vocea Domnului care anunță că judecățile sunt complete, timpul rebeliunii omului a luat sfârșit, împărăția întunericului s-a terminat.

O nouă eră glorioasă va începe după acest final. După judecăți, vine vremea în care Domnul va stabili Împărăția Sa pe pământ.

Și au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare.

versetul 18

De-a lungul istoriei au avut loc cutremure puternice pe pământ, unele au avut loc chiar recent, dar cutremurul care va avea loc la finalul judecăților va fi de neegalat.

Toate cutremurele care au avut loc până acum pe pământ sunt doar niște scuturări mici în comparație cu acel cutremur mare din al șaptelea potir al judecăților.

Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți și cetățile neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate insulele au fugit și munții nu s-au mai găsit.

versetul 19, 20

Cutremurul de la sfârșitul potirelor e parte a unui cataclism global care va cauza ruperea Ierusalimului în trei părți și prăbușirea marilor orașe din lume. Totodată, cataclismul va cauza o remodelare a pământului probabil asemănătoare cu cea produsă în prima judecată globală a pământului, la potop.

O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.

versetul 21

Un talant, după unii cercetători istorici, este o greutate între 35 și 45 kilograme. Alții spun că ar fi o greutate între 50 și 90 kilograme.

În loc să ceară milă, oamenii care trec prin această urgie continuă să Îl hulească pe Dumnezeu.

Ce ar trebui să se întâmple ca oamenii să se întoarcă la Dumnezeu?

În epistola sa către Romani, Pavel ne pune o întrebare retorică și apoi ne spune ce i se va întâmpla unei inimi care nu vrea să se pocăiască în timpul bunătății lui Dumnezeu.

„Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.”

Biblia, Romani 2:4-6

Cât de important este să realizăm că Domnul vine pentru cei care sunt pregătiți.

El compară venirea Sa cu o nuntă, unde fecioarele s-au adunat împreună cu mireasa și așteaptă sosirea mirelui.

În cultura orientului mijlociu din acele vremuri, nunțile erau un eveniment extrem de important care de regulă durau o săptămână.

Înainte de nuntă tinerii bărbați se adunau într-o casă cu mirele, iar fetele se adunau într-o altă casă împreună cu mireasa.

Mireasa cu domnișoarele ei de onoare se pregăteau de nuntă, își puneau rochiile, podoabele și apoi așteptau să vină nuntașii. Ele nu știau când ei vor veni. Era un fel de joc și în acest joc, mirele cu domnișorii lui încercau întotdeauna să surprindă mireasa cu domnișoarele ei de onoare.

De multe ori ei veneau la miezul nopții sau la trei dimineața, în speranța că le vor prinde nepregătite și adormite.

Și astfel, fetele se străduiau mereu să fie pregătite, să poată fi gata într-o clipă, să aibă totul aranjat, astfel încât, oricând ar fi sosit mirele, să fie pregătite pentru el.

Conform obiceiului, înainte ca mirele să ajungă la casa miresei, el trebuia să trimită un om înaintea lui care să strige: „Iată, mirele vine. Ieșiți în întâmpinarea lui”.

Isus le-a spus ucenicilor pilda fecioarelor, folosind exemplul nunții așa cum se practica ea în acele vremuri în Israel.

Atunci, Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui .

Cinci din ele erau nechibzuite, și cinci, înțelepte. Cele nechibzuite, când și-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn, dar cele înțelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele și untdelemn în vase.

Fiindcă mirele zăbovea, au ațipit toate și au adormit. La miezul nopții, s-a auzit o strigare: ‘Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!’ Atunci, toate fecioarele acelea s-au sculat și și-au pregătit candelele.

Cele nechibzuite au zis celor înțelepte: ‘Dați-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.’ Cele înțelepte le-au răspuns: ‘Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă, ci mai bine duceți-vă la cei ce vând untdelemn și cumpărați-vă.’

Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă și s-a încuiat ușa.

Mai pe urmă, au venit și celelalte fecioare și au zis: ‘Doamne, Doamne, deschide-ne!’ Dar el, drept răspuns, le-a zis: ‘Adevărat vă spun că nu vă cunosc!’ Vegheați dar, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.

Biblia, Matei capitolul 25 versetele 1-13

Așa era obiceiul. Nuntașii pregătiți intrau în sala de nuntă cu mirele după care ușa era închisă și nu se mai deschidea pentru alți oaspeți. Nuntașii nepregătiți și întârziați nu erau primiți la nuntă.

Isus a folosit această pildă pentru a ilustra venirea Sa pentru biserică. El este mirele iar biserica este mireasa. Unii nuntași vor fi gata, alții nu.

Isus le spune credincioșilor că venirea Lui va lua lumea prin surprindere dar cei ce își păzesc haina curată a neprihănirii Domnului pe care a primit-o prin credință vor fi fericiți atunci. (Apocalipsa 16:15)

Venirea lui Isus e o treabă foarte serioasă. Trăim în zilele de pe urmă. Din păcate, sunt unii care nu veghează și nu sunt pregătiți. Ei vor fi găsiți goi când Domnul se va întoarce.

Ce tragedie în aceste ultime zile, când ne apropiem de final, că sunt atât de mulți oameni nepregătiți pentru venirea lui Isus.

Isus vine după mireasa Sa. Dumnezeu să ne ajute să rămânem credincioși pentru că odată ce ușa se va închide, cei ce rămân în urmă vor rămâne într-o lume care va suferi judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului. Asta nu înseamnă că vor fi pierduți pentru totdeauna, ci înseamnă că mântuirea va fi ceva extrem de dificil. În acea perioadă, va fi prin martiriu.

Dar dacă nu trăiești prin puterea Duhului Sfânt pentru Dumnezeu acum, cum crezi că vei putea să mori pentru El atunci? Este mult mai ușor să trăiești pentru El acum decât să mori pentru El atunci.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute. Timpul este scurt. Să trăim pentru Isus Hristos.

Să ne rugăm:

Tată, am învățat despre cum națiunile se vor aduna la Megiddo pentru o ultimă încercare de a zădărnici împărăția Ta. Vedem rebeliunea oamenilor împotriva Ta dar mai știm că Tu Doamne vei veni în putere și în mare glorie. Vedem prin ochii credinței împărăția Ta venind și voia Ta împlinindu-se pe pământ precum în cer. Iar Tu Doamne vei împărăți peste națiunile pământului.

Doamne, Te rugăm să ne ajuți să fim pregătiți și să fim considerați demni de a scăpa de judecățile care vor veni peste pământ.

Doamne, vrem să fim în compania celor care stau înaintea tronului Tău și cântă laude Mielului care e vrednic să ia cartea și să desfacă pecețile pentru că a fost junghiat ca să răscumpere cu sângele Său oameni din toate națiunile, triburile, limbile și popoarele.

Doamne, ajută-ne să înțelegem solemnitatea acestor lucruri și ajută-ne, Doamne, să trăim o viață plăcută Ție.

În numele lui Isus,

Amin.

Am ajuns la capitolul 16 și, ghidați de pastorul Chuck Smith prin lectura făcută de Radu, vom descoperi ce se întâmplă atunci când cei șapte îngeri își varsă potirele, unul după altul, asupra Pământului. Vom vedea cum, în ciuda tuturor nenorocirilor cumplite care se abat asupra oamenilor, aceștia nu se pocăiesc, ci, dimpotrivă, hulesc Numele lui Dumnezeu.

Fie ca Domnul să ne ajute să fim pregătiți pentru venirea Sa, care este atât de aproape!

Atenția împărțită între avuțiile de pe pământ și cele spirituale duce la o inimă împărțită care duce la stres. Adevărul e că nu e greu, după cum merge lumea în ziua de azi, să ne imaginăm tot felul de scenarii catastrofale în care lipsurile abundă și în care bineînțeles că am vrea să facem ceva pentru a le preveni.

Mai mult, privind în jur la felul în care lumea face față la asemenea pericole (fie ele imaginare) suntem inspirați să facem o pauză de la urmărirea avuțiilor cerești pentru a ne dedica în întregime celor pământești.

Ironia rezidă în faptul că adevărata valoare aparține comorilor spirituale, invizibile simțurilor, în timp ce avuțiile materiale — deși palpabile — rămân pentru mulți doar un miraj ce ne adâncește în rătăcire.

Uitați-vă la păsări

În această dilemă a comorilor, Isus ne invită la o plimbare în natură, în lumea celor care nu cuvântă dar care ne “vorbește” despre purtarea de grijă a Creatorului pentru copiii Lui. Este o invitație la odihnă și relaxare în mijlocul unei lumi angajate într-o cursă nebună după avuții materiale.

Uitați-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare, și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele? Și apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui?

Biblia, Matei 6:26, 27

Bineînțeles, oamenii cărora li se adresa Isus erau majoritatea angajați în activități care aveau loc afară, în natură, pe câmp sau pe mare. Dar până și aceștia puteau deveni atât de absorbiți de ceea ce făceau ei încât să uite să privească în jur la ce a făcut Dumnezeu.

Nu vreau să sugerez că Isus ne poruncește să ne dedicăm activității de birdwatching (observarea păsărilor) haha, deși este documentat în studii din domeniul psihologiei (Environmental Psychology) faptul că această activitate are potențialul de a calma anxietatea pentru o vreme.

Isus le poruncește credincioșilor să învețe cum este Tatăl lor observând natura pe care a creat-o. Fiecare creatură poartă ceva din ingeniozitatea, frumusețea, puterea Creatorului ei. Fiecare lucru creat este o lecție despre Tatăl ceresc.

Deși afectată de păcat, creația încă ne poate învața multe lucruri despre Autorul ei. E cunoașterea Tatălui cea care aduce copiilor Lui acea pace supranaturală de durată și încrederea în iubirea Lui nestrămutată.

Ce ne spun cerurile? Cerurile imense în întinderea lor ne spun despre cât de mare este Creatorul lor, infinit în înțelepciune și putere. Mulțimea stelelor împrăștiate pe întinderea cerului ne spune ceva despre bogăția și generozitatea Lui. Lumina și căldura din raza soarelui ne spun despre bunătatea și bucuria Lui.

Ce ne spun păsările cerului? Uitându-ne la păsările cerului observăm că sunt mereu în acțiune. Ele nu seamănă, nici nu seceră, dar nici nu stau locului ci caută și găsesc ceea ce au nevoie pentru a trăi.

Domnul le pune la dispoziție acele resurse și ele au învățat unde și cum să le caute. Deși nu acumulează avuții materiale, nu duc lipsă de nimic. Unele dintre ele migrează spre locuri în care resursele de care au nevoie sunt din abundență ca apoi să se reîntoarcă pentru o vreme înapoi în locuri natale.

Păsările, ne arată Isus, ne învață ceva aparte despre providența și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru copiii Lui. Ele ne învață să fim în alertă pentru a lua în primire oportunitățile pe care Dumnezeu ni le pune la dispoziție și să acționăm când ele ne sunt oferite.

Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?

În ierarhia creaturilor, omul este deasupra regnului animal și a fost creat să domnească „peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.” De la începutul creației, omul, purtător al chipului lui Dumnezeu, e mult mai valoros decât orice creatură pământească a lui Dumnezeu, iar statutul de om e elevat deasupra statutului oricărei alte creaturi.

Dar mai înalt decât statutul de om este statutul de copil de Dumnezeu pe care oricine care crede în Isus îl poate primi. Printre oameni, copiii lui Dumnezeu sunt cei mai valoroși în ochii Lui, având pentru ei o grijă specială.

Și apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui?

În lume, oamenii conferă un statut elevat bogaților, așadar, cu cât cineva e mai bogat, cu atât statura (statutul) lor e mai înaltă în ochii lumii. Dar în lumea spirituală, oricine crede în Isus primește statutul elevat de copil de Dumnezeu și cetățean al Împărăției lui Dumnezeu iar avuțiile materiale nu adaugă nimic la acest statut.

Așadar, anxietatea care ne împinge să punem lucrurile materiale pe primul loc în viața noastră, nu adaugă nimic la statutul de copii de Dumnezeu, doar ne produce mai multă suferință.

Uitați-vă cum cresc crinii

Și de ce vă îngrijorați de îmbrăcăminte? Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu țes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.

Așa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?

Biblia, Matei capitolul 6: 28-30

Nu a existat și nu va exista vreodată un creator de modă sau designer vestimentar care să poată confecționa materiale și haine mai rafinate și mai elegante decât “îmbrăcămintea” florilor de câmp. Dacă ne uităm cu atenție (cu băgare de seamă) la ele, la detaliile designului din fiecare petală, vom descoperi mărturia lor despre providența detaliată și remarcabilă a lui Dumnezeu.

Florile nu torc, sau, cu alte cuvinte, folosind cuvântul utilizat în limba greacă (κοπιάω-kopio) nu lucrează până la epuizare pentru a arăta așa de bine.

Este interesant contrastul dintre păsări și flori. Spre deosebire de păsări, florile sunt foarte statice, ele stau locului, înrădăcinate bine în solul în care cresc, de aceea e ușor să le studiem cu atenție.

Păsările gălăgioase și impetuoase caută resursele pe care Dumnezeu le are pregătite pentru ele peste tot, florile nu pleacă nicăieri ci așteaptă în tăcere, cu răbdare căldura, lumina, ploaia.

La fel copiii lui Dumnezeu luminați de Duhul Sfânt vor știi când e timpul să intre în acțiune și când să aștepte în tăcere ajutorul și providența Tatălui. Calibrarea la Tatăl, însă, depinde de disponibilitatea lor de a se lăsa conduși de El. E nevoie de timp personal cu Tatăl în rugăciune, în Cuvânt, în închinare împreună cu ceilalți din familia Lui spirituală, pentru a se putea realiza acel reglaj fin la planurile Lui, la voia Lui, la inima Lui.

Așadar, Domnul le poartă de grijă copiilor Lui și este o vreme în care trebuie să fim în alertă la ceea ce El are pregătit pentru noi, și o vreme în care trebuie să așteptăm în tăcere, cu încredere ajutorul Lui.

Dacă ne folosim tot timpul și energia pentru lucruri efemere nu ne mai rămâne timp și energie pentru lucrurile eterne.

Așa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?

A lucra până la epuizare pentru lucruri pământești demonstrează o credință mică în providența lui Dumnezeu.

Dar și credința mică este mai mult decât lipsa de credință. O credință mică, e suficientă pentru a ne lua “riscul” de a ne încrede în Domnul pentru ceea ce avem nevoie.

E ușor să devenim îngrijorați în lumea în care trăim, copiii lui Dumnezeu nu sunt imuni la anxietate. Putem deveni îngrijorați nu doar de cum merg lucrurile în jurul nostru dar și de ceea ce vedem când ne uităm la noi înșine. Ceea ce putem face noi uneori este atât de puțin deși ne străduim mult și suntem gata să depunem eforturi mai mari.

Când îngrijorarea dă târcoale, Domnul îi invită pe copiii Lui la o plimbare în natură, o plimbare care ne poate deschide ochii la cine este El și ce poate El să facă. Lucrurile făcute de El poartă în ele mărturii despre Creatorul lor, mărturii care ne dau curaj și încredere în El.

Uitându-se la caracterul Lui revelat în natură, copiii lui Dumnezeu învață că El e de încredere. Nu suntem singuri în lumea asta. Nu suntem abandonați să ne descurcăm cum putem în ea. Îl avem pe Tatăl de partea noastră care e implicat în cele mai mici detalii în viața noastră cu măiestrie și generozitate. Duhul Sfânt ne călăuzește în tot adevărul, ne învață când să acționăm, și cum. Tatăl ne dă oportunitățile și puterea de a le valorifica. Totodată, în El ne putem odihni, ancorați și înrădăcinați în dragostea Lui.

Flori de cireș Yoshino

Ieri am mers din nou să admirăm florile de cireș Yoshino care au înflorit în partea de lume în care locuim. Acum două zile un viscol de o răutate cruntă s-a abătut asupra lor cu putere.

Există o răutate în lumea noastră, o răutate la care contribuim toți vrând nevrând. Împreună cu ea, alte suferințe se unesc pentru a extermina lumina pe care Domnul a pus-o în inimile copiilor Lui. Dar dacă rămânem ancorați în Domnul, lumina Lui nu poate fi oprită.

Țin să vă anunț că florile de cireș sunt puțin cam abătute, dar înfloresc cu putere. Privindu-le m-am simțit inspirată să scriu poezia de mai jos. Sper să vă încurajeze așa cum m-a încurajat și pe mine.

Ce poate sta împotriva lui Dumnezeu?

După viscol,

florile de cireș par amețite și abătute,

dar totuși înfloresc cu putere.

Rezistă cu stoicism,

adevărate luptătoare.

Nu le-ai putea spune:

„Fetelor, n-ar trebui să înfloriți...

Acum nu e momentul potrivit să vă arătați.”

Înflorirea nu este o opțiune pentru ele;

nu poate fi evitată.

Orice s-ar întâmpla,

cireșii trebuie să înflorească

primăvara.

Ce poate sta împotriva lui Dumnezeu care face florile să zâmbească?

Ce poate sta împotriva lui Dumnezeu care face zâmbetele să înflorească?

Dintr-o dată, lumea se destramă,

luându-ne prin surprindere

în mijlocul bucuriei noastre,

în timp ce zâmbeam.

Nu ne poți spune:

„Șterge-ți zâmbetul de pe față.”

„Aici nu e locul potrivit pentru zâmbete.”

Bucuria nu este o opțiune pentru noi;

Ea nu poate fi evitată.

Orice s-ar întâmpla zâmbim;

ne vine (supra)natural

din firea pe care am primit-o de sus.

Cetățenii Împărăției cerului care trăiesc pe pământ se confruntă cu o dublă provocare.

Pe de-o parte, lumea materială în care a fost înființată Împărăția este o junglă sălbatică, o pustie spirituală în care mirajele abundă. E o lume căzută, un teren de joacă al forțelor răului care nu au fost încă eliminate ci încă încearcă să ne destabilizeze și să ne complice viața. Mai mult, materialul din care e făcută lumea, funcționează uneori ca niște ochelari de cai: ne îngustează orizontul și ne împiedică să vedem realitatea spirituală care se află chiar în spatele lui.

Pe de altă parte, cetățenii se confruntă cu o junglă sălbatică care locuiește chiar înlăuntrul lor. Trăim în trupuri care se degradează pe zi ce trece înzestrate cu o fire căzută. Firea pământească este un cuib de nebunii. Ea ne pretinde tot felul de lucruri care ne-ar face și mai bolnavi, și mai deprimați, și mai nenorociți dacă i-am da curs.

Isus Regele Împărăției știe cum este să trăiești în sălbăticia lumii și ne învață arta navigării line printre provocări, iar cu El la cârmă, ele nu mai par atât de mari și înfricoșătoare.

Călăuze în jungla materialismului

În articolele anterioare am analizat problema arzătoare a bogăției materiale. Nici măcar copiii lui Dumnezeu nu sunt imuni la mirajul ei. Dar oare ce anume determină lăcomia pentru avuții pământești?

Am învățat până acum că suntem influențați de mentalitatea materialistă a culturii în care trăim, cultură care pune preț pe bogățiile materiale și le ridică pe un piedestal.

În plus, e așa de ușor să fim copleșiți de nevoi reale, nevoi fizice care se reînnoiesc în fiecare zi. Ele devin o sursă de stres când simțim că nu avem suficiente resurse pentru a le acoperi.

La aceste provocări se adaugă faptul că dispunem de o atenție redusă pe care avem tendința de a o irosi nu doar pentru a face față nevoilor reale, ci și pentru a încerca să satisfacem nevoi fictive.

În predica de pe munte, Isus ne dă câteva indicii în ce privește lucrurile materiale. Acestea, asemeni unor călăuze bune ne ajută să rămânem pe drumul cel bun în sălbăticiunea lumii și în propria sălbăticiune unde vom fi ademeniți mereu să urmărim mirajul bogățiilor pământești.

1. Foamea și setea după Dumnezeu sunt foarte reale și sunt în fiecare dintre noi. Ele se manifestă ca un gol ce nu poate fi umplut cu mâncare, băutură sau alte plăceri materiale doar cu prezența deplin satisfăcătoare a lui Dumnezeu în viața noastră. Nevoia de Dumnezeu este cea mai adâncă nevoie a omului și ea există deoarece am fost creați să fim într-o relație de iubire cu Creatorul nostru, relație care a fost ruptă de păcat. (Matei 5:6)

2. Dumnezeu e în controlul mijloacelor de trai, nu omul. Tatăl ceresc dă ploaie și soare. În felul acesta El binecuvântează munca mâinilor noastre și face pământul lucrat să rodească. Bunătatea lui Dumnezeu este materializată în purtarea Lui de grijă ca nevoile trupești ale oamenilor să fie împlinite. (Matei 5:45)

3. Dumnezeu este Cel care ne dă pâinea cea de toate zilele. El vrea ca noi să i-o cerem în rugăciune în fiecare zi. Așadar, nu suntem chemați să purtăm noi singuri povara împlinirii nevoilor trupești. (Matei 6:11)

4. Ca să acumulăm bogății putem să dăruim săracilor din avuțiile noastre temporare și perisabile pentru a le converti în comori cerești. (Matei 6:1-20)

Lipsuri imaginare

În cadrul reflecției despre comori și despre ce anume ne mână în efortul de a le acumula, Domnul Isus ne dezvăluie sursa poftei de avuții pământești.

Totul pornește de la un gând aparent inofensiv – un gând mic care se poate preschimba rapid într-o catastrofă imaginară. Ce simte un om în fața unui pericol iminent, fie el și fictiv? Îngrijorare. Această teamă în fața unui scenariu ipotetic poate părea amuzantă atunci când o observăm la alții, însă, dacă suntem sinceri, ne este tuturor profund familiară.

De aceea vă spun: Nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu este viața mai mult decât hrana și trupul, mai mult decât îmbrăcămintea?

Biblia, Matei 6:25

Cuvântul îngrijorare aici, vine de la cuvântul grecesc merimna care înseamnă divizare, fragmentare, rupere în bucăți (a atenției). Atunci când încercăm să ne concentrăm simultan asupra mai multor lucruri importante aflate în competiție, atenția noastră se fragmentează. Comori pe pământ și comori în ceruri.

Nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca.

Așadar, punctul de plecare în goana după averi este un simplu gând care ne distrage atenția de la comorile cerești, fixând-o asupra unor nevoi materiale care ar putea apărea în viitor. Aceste nevoi care încă nu există pot să ne distragă atenția de la cea mai importantă și urgentă nevoie pe care o avem, nevoia de Dumnezeu.

Isus ne poruncește în primul rând să nu dăm atenție unei probleme care nu a apărut încă, să nu ne gândim la ea.

Dar gândurile, ca niște păsări, vin și pleacă, nu putem să le oprim să se așeze în mintea noastră. Ceea ce putem face însă este să nu le lăsăm să își instaleze cuibul acolo.

Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.

Biblia, Filipeni 4: 6,7

Orice lucru, chiar și nevoile trupești le putem aduce înaintea lui Dumnezeu. Nu ni se promite că vom primi orice lucru pe care îl cerem sau îl dorim dar un lucru e 100% sigur că îl vom primi. Este vorba despre pacea lui Dumnezeu, acea liniște sufletească ce nu poate fi explicată logic deoarece e o pace supranaturală.

Iar dacă stăm să ne gândim, de fapt ceea ce căutăm în avuții materiale e securitate și pace sufletească. Domnul ne învață că bogățiile nu sunt în stare să ne dea acea pace, doar Dumnezeu.

Oare nu este viața mai mult decât hrana și trupul, mai mult decât îmbrăcămintea?

Dacă nu ar fi o întrebare retorică am putea răspunde: ba da, viața înseamnă mai mult decât hrana și trupul e mai mult decât îmbrăcămintea.

Viața e mai mult decât simpla existență. Hrana ne asigură existența biologică, dar viața nu e totuna cu existența. Isus a venit să ne ofere mult mai mult decât o simplă existență biologică, El ne oferă viața din belșug, adică viața spirituală cu Dumnezeu care nu se termină niciodată. Ceea ce se întâmplă atunci când primim cadoul vieții spirituale este că trupul credinciosului devine templul viu al Duhului Sfânt. (1 Corinteni 6:19-20)

Așadar, viața condusă de Duhul Sfânt care e plină de iubirea Tatălui ceresc ne ține în pace și sănătoși la minte în mijlocul sălbăticiei lumii, lucruri pe care o cămară încărcată cu mâncare și un dulap plin de haine nu ni le pot oferi.

Ca o mică paranteză, am putea studia cum se traducea practic relația cu Dumnezeu în viața unui evreu obișnuit prin studiul sărbătorilor prescrise în legea din vechiul legământ. (cartea Levitic) Acestea trebuiau respectate săptămânal și în momente cheie din an, intervenind adesea exact în timpul semănatului sau al secerișului, când munca la câmp părea imposibil de oprit.

Imaginează-ți că te-ai trezit astăzi nu în patul tău, ci într-un cort bătut de un vânt uscat și fierbinte. Afară, nisip cât vezi cu ochii. Nicio direcție clară. Nici o destinație la orizont. Doar un alt drum care seamănă cu cel de ieri. Și de alaltăieri. Și de acum un an.

Așa a arătat viața pentru o întreagă generație de israeliți. Oameni care au văzut miracole – marea despărțită în două, mana din cer, stâlpul de foc noaptea – dar care n-au ajuns niciodată în țara promisă. Nu pentru că Dumnezeu nu le-a deschis drumul, ci pentru că au refuzat să-l urmeze.

Pustia aceea a fost probabil cel mai lung marș funerar din istorie. Patruzeci de ani în care s-a stins o generație întreagă, om cu om, pas cu pas, în nisip. Nu din cauza vrăjmașilor din afară, ci din cauza propriei neîncrederi în Dumnezeu.

Nu te obișnui în pustie

De ceva vreme, citim cu familia aproape în fiecare seară, parcurgând Biblia de la Geneza la Apocalipsa. Când am ajuns la Levitic și apoi la Numeri, am ales să ascultăm și predicile lui Chuck Smith pe aceste cărți, pentru că sunt cărți grele – pline de legi care nu se mai aplică bisericii în noul legământ, dar care spun foarte multe despre caracterul lui Dumnezeu.

În Numeri, Chuck Smith a făcut o paralelă care mi-a dat de gândit: traseul poporului Israel din Egipt la Canaan nu e doar istorie. E o hartă a vieții noastre spirituale.

Egiptul e viața veche. Robia păcatului. Locul în care ai știut că ceva nu e în regulă, dar te-ai obișnuit cu lanțurile. Trecerea prin Marea Roșie e botezul – momentul în care ai spus: „Gata, nu mai trăiesc așa.” Moartea vieții vechi.

Și apoi? Apoi intri în pustie.

Și aici e locul în care mulți dintre noi ne-am blocat. Nu ne-am întors în Egipt – slavă Domnului – dar nici n-am intrat în Canaan. Suntem undeva la mijloc. Ne învârtim în cerc. Uneori simțim prezența lui Dumnezeu aproape, și suntem în extaz. Apoi ne trezim uitându-ne înapoi, cu nostalgie, la ce am lăsat în urmă. Ne aducem aminte în mod selectiv de „usturoiul și ceapa” din Egipt, dar uităm de lacrimile, robia și nopțile pline de coșmaruri.

Există o pustie, prin care ne trece Dumnezeu, și are rolul ei. Acolo creștem, ne maturizăm și învățăm să-L urmăm pe El pas cu pas.

Dar există și o altfel de pustie în care rămânem pur și simplu blocați pentru că refuzăm să facem pasul înainte, prin credință. În pustia asta intrăm singuri, prin necredință.

Înainte de Iordan, o înmormântare

Vestea bună e că Iordanul nu e departe. Dar trecerea lui cere ceva de la tine: o înmormântare. Omul vechi trebuie să moară în pustie.

E momentul în care nu-l mai cari cu tine pretinzând că mai respiră. E momentul în care spui: „Am tot purtat trupul ăsta mort cu mine. Ajunge. Îl las aici.” Temperamentul pe care l-ai tot scuzat, slăbiciunile cu care te-ai împăcat, obiceiurile pe care le-ai acceptat ca „așa sunt eu” – toate astea pot fi biruite. Nu prin eforturile tale, ci cu ajutorul Duhului Sfânt.

De partea cealaltă a Iordanului e o viață în care victoriile chiar contează. Nu mai câștigi o bătălie ca să pierzi teritoriul cucerit a doua zi. Pui piciorul pe pământ și spui: „Ăsta e al meu, în Numele lui Isus.” Exact cum i-a spus Dumnezeu lui Iosua: „Orice loc pe care va călca talpa piciorului vostru, vi l-am dat.”

În pustie, israeliții au avut și ei bătălii. Și uneori le-au câștigat. Dar n-au cucerit nimic. A doua zi totul a fost la fel. Când intri în Canaan, bătăliile nu dispar – dar acum, când câștigi, teritoriul rămâne al tău. Începi să-ți iei în primire moștenirea. Viața nouă, în Hristos.

E timpul...

Poate citești asta și te recunoști. Poate ești în pustie de ani de zile – nu departe de Dumnezeu, dar nici aproape de tot ce ți-a promis. Câștigi o luptă ici, pierzi una colo, și mâine o iei de la capăt.

Dumnezeu nu te-a scos din Egipt ca să mori în pustie. Te-a scos ca să intri în odihna Lui, în moștenirea Lui, în viața nouă pe care ți-a pregătit-o.

Ridică-te din cortul ăla. Scutură nisipul. Și fă primul pas spre Iordan.

Acum două ierni, dacă mi-ai fi spus că o să joc din nou tenis fără să mă doară nimic, te-aș fi privit cu neîncredere. Atunci simțeam că fiecare pas e o luptă. Luni întregi m-am zbătut cu aceeași întrebare: „Oare azi o să fie mai bine?” Răspunsul a fost mereu nu.

Atunci nu vedeam niciun capăt. Doar durere, oboseală și un fel de ceață care mi-a acoperit orice urmă de speranță. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că povestea mea nu se termină aici, poate l-aș fi crezut cu mintea. Dar nu și cu inima.

Și totuși. Povestea mea nu se terminase.

Citeam zilele trecute cartea lui Iov și m-a lovit un gând simplu: Iov nu a avut acces la primele două capitole.

Noi, ca cititori, știm ce s-a întâmplat în cer. Știm că suferința lui nu a fost o pedeapsă, ci o încercare. Știm că Dumnezeu nu l-a abandonat. Dar Iov? El a stat în cenușă, plin de răni, frământându-se: ce am greșit?

Iov și-a dorit să moară. A blestemat ziua în care s-a născut. A cerut explicații de la Dumnezeu și nu a primit nimic.

Dacă am fi oprit lectura la capitolul 3, sau la capitolul 19, am fi rămas cu imaginea unui om zdrobit. Fără rezolvare. Fără speranță.

Dar cartea nu s-a terminat acolo.

La final, Dumnezeu i s-a arătat. Nu i-a explicat de ce a suferit, dar i-a arătat cine este El. Și cumva, asta a fost de ajuns. Iov s-a pocăit de cuvintele lui pripite, iar Dumnezeu i-a restaurat viața.

Mă gândesc câți dintre noi suntem blocați în capitolul 3 al propriei povești. Vedem doar durerea. Doar întrebările fără răspuns. Și tragem concluzii – despre Dumnezeu, despre noi, despre viitor – din mijlocul furtunii.

Dar povestea noastră nu e gata.

Iosif, vândut de frații lui și aruncat în temniță, nu a știut că va ajunge al doilea după faraon în Egipt. Avraam a așteptat decenii pentru un fiu și nu a văzut cum Dumnezeu își țese planul prin răbdarea lui.

Chiar și Isus. Pe cruce, părăsit și batjocorit. Dacă povestea s-ar fi oprit acolo, am fi rămas cu cea mai mare tragedie din istorie. Dar după trei zile a venit învierea. Și nici învierea nu a fost finalul ci un nou început. Povestea continuă și astăzi.

Noi avem un avantaj pe care Iov nu l-a avut. Dumnezeu ne-a deschis o fereastră către final.

Apocalipsa ne arată ce urmează: un cer nou, un pământ nou, prezența lui Dumnezeu cu noi pentru totdeauna. Fără lacrimi, fără durere, fără moarte. Știm cum se termină povestea. Nu toate detaliile, dar direcția – da.

Poate că această informație nu face ca suferința să fie mai ușor de suportat. Dar ne dă un loc unde să ne ancorăm când valurile sunt prea mari.

Acum, după doi ani, joc din nou tenis. Nu e totul perfect, nu cred că va fi vreodată, nu pe pământul ăsta. Dar am învățat să nu mai trag concluzii în mijlocul cărții vieții mele. Am învățat să las loc pentru ce nu văd încă.

Poate ești și tu într-un loc dificil. Poate te întrebi dacă mai are rost. Poate ai obosit să speri.

Un singur lucru vreau să-ți spun: dacă citești articolul ăsta, povestea ta nu e gata.

După ce am petrecut doar câteva minute citind știri și contemplând prin filtrul lor o lume în derivă, m-a cuprins un sentiment apăsător. Conflicte rasiale, probleme cu imigrația ilegală, oameni care se urăsc unii pe alții pur și simplu din cauza diferențelor de opinie sau a felului în care arată. Peste tot – în America, în Europa, sau Asia – societatea pare că se destramă. Ne lăsăm divizați de prejudecăți legate de rasă, limbă sau origine. Oamenii își pierd încrederea în semeni și încep să fie dominați de frică.

Fragmentarea societății este reală și cred că toți o simțim ca pe un zgomot de fundal permanent care ne macină liniștea sufletească.

Ieri, după serviciu, am mâncat rapid ceva și am pornit cu toată familia spre biserică. La Calvary Chapel din Knoxville, unde mergem noi de obicei, este program cu biserica în fiecare seară de miercuri. În clipa în care am intrat și m-am așezat pe bancă, m-a cuprins o pace aproape ireală.

M-am uitat în jur: tineri, bătrâni, adolescenți cu tricourile scoase neglijent din pantaloni, familii cu copii mici. Albi, negri, asiatici, latino. Biserica era o pictură multicoloră cu nuanțe din toate colțurile lumii. Oameni pe care lumea îi vrea străini și plini de teamă unii față de alții se regăseau aici, în sala de închinare, uniți într-un cântec de dragoste pentru Isus.

Toți. Împreună. Fără efort.

Atunci mi-a picat fisa: acest miracol e posibil doar pentru că toți Îl iubim pe Isus. El este liantul. Dragostea pentru Hristos este singura forță capabilă să transforme diversitatea într-o armonie reală, în loc de o sursă de tensiune. Nu vorbim de o toleranță superficială sau de o coexistență politicoasă, ci de o unitate profundă, care transcende orice diferență.

Dragostea ca alegere

Pastorul ne-a vorbit despre dragostea divină care este o poruncă, nu doar un simplu sentiment. Ne-a dat spus despre oamenii pe care Isus i-a făcut ucenici; doi dintre ei erau Simon, zelotul, care lupta cu înverșunare împotriva Romei și Matei, vameșul, care lucra direct pentru romani. Erau doi oameni care în mod normal s-ar fi urât de moarte. Totuși, Isus le-a spus: „Iubiți-vă unii pe alții”.

Nu le-a cerut să „simtă” dragoste, ci să aleagă să se iubească unul pe altul.

Această nuanță schimbă totul. Sentimentele sunt schimbătoare, vin și pleacă, dar alegerea rămâne. Iar când alegi să Îl iubești pe Hristos mai presus de orice, devine infinit mai ușor să îi iubești și pe ceilalți care au făcut aceeași alegere.

Pastorul a mai spus ceva care m-a marcat:

Dragostea devine mai ușor de dăruit atunci când o practici. Probabil nu vom atinge perfecțiunea, dar drumul devine mai ușor.

O lume nouă

În Apocalipsa 7 Ioan descrie o viziune copleșitoare: „o mulțime mare, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă”, toți stând înaintea tronului și înaintea Mielului.

Asta am simțit că am văzut ieri în Knoxville. Un fel de previzualizare.

Nu pot spune că biserica e o societate perfectă ea e formată din oameni limitați, fiecare cu imperfecțiunile noastre. Dar este o mostră din ceea ce va fi. O realitate în care dragostea pentru Hristos dărâmă orice barieră pe care lumea încearcă să o ridice între noi.

Și ceea ce este cu adevărat minunat e faptul că nu trebuie să așteptăm cerul pentru a trăi asta.

O putem trăi acum. În biserică, în comunitate, oriunde doi sau trei sunt adunați în Numele Lui.

Fără Isus, în lumea de azi diversitatea duce aproape inevitabil la conflict. Biblia ne arată că dragostea lui Isus aduce unitate. Când acea dragoste este ațintită spre Hristos, întreaga perspectivă se schimbă.

Alege astăzi

Poate că îți este greu să iubești pe cineva anume din viața ta. Și mie îmi e greu. Poate că e vorba de un coleg cu afinități politice diferite, un vecin de altă etnie sau un membru al familiei care gândește radical diferit de tine.

Nu pentru că așa îți dictează emoțiile, ci pentru că Isus îți poruncește să o faci.

În clipa în care faci acest pas, pășești în „noua societate”. Chiar acum. Chiar aici.

Biserica funcționează cu adevărat doar atunci când toți cei ce facem parte din ea Îl iubim pe Isus.

Și, până la urmă, este suficient.

Avuțiile pământești pot fi o binecuvântare de la Dumnezeu dacă vin de la El (adică sunt obținute pe căi legitime și corecte) și dacă le folosim nu doar pentru a ne împlini nevoile noastre și ale familiei noastre dar și pentru a-i binecuvânta pe cei săraci din comunitatea credincioșilor în primul rând și apoi, pe săracii din comunitatea mai largă.

Prin porunca Lui de a nu acumula avuții pământești, Isus îi invită pe credincioși să își lege inima de lucrurile cerești, de lucrurile spirituale, care sunt cu adevărat comori. Mai mult, Domnul vrea să ne corecteze ochii ca să vedem ce este valoros cu adevărat și demn de încredere. Dacă ne punem încrederea în bogățiile pământești, vom fi dezamăgiți deoarece ele nu pot să ne ofere ceea ce doar Dumnezeu poate.

Domnul ne atenționează de dumnezeul fals care se află în spatele bogățiilor pământești atunci când ele devin cele mai importante lucruri în viața noastră, mai importante decât El.

În continuare Domnul ne învață de ce să ascultăm porunca Lui, aceea de a nu acumula avuții materiale ci de a acumula avuții cerești.

1. Atașamentul față de comori

Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.

Biblia, Matei 6:21

Comoara noastră, lucrul cel mai de preț pentru noi, poate să fie aici pe pământ sau poate să fie în cer. Ne atașăm emoțional de lucrurile care sunt prețioase pentru noi.

Când ne atașăm foarte mult de lucrurile pământești, investiția emoțională pe care o punem în aceste lucruri este mare, astfel că, pierderea lor poate fi o lovitură puternică. Dacă atașamentul față de lucrurile pământești e mic, atunci pierderea lor sau stricarea lor ne va afecta mai puțin.

Dacă investim o bucată mare din viața noastră în acumularea avuțiilor pământești, atunci se prea poate ca să fim foarte atașați de ele. Inimile noastre în acest caz sunt mereu în pericol de a fi rupte în bucăți foarte ușor din moment ce avuțiile pe pământ sunt atât de efemere.

Dacă, în schimb, ne transferăm avuțiile pământești în cer, și în loc să le acumulăm aici pe pământ oferim cu generozitate din ele celor lipsiți, atunci inima noastră pe pământ este păstrată intactă, în pace, orice ar veni deoarece comoara de care e atașată ea nu se află pe pământ unde poate oricând să dispară ci e la loc sigur în cer și e veșnică.

2. Percepția comorilor

Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar, dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Așa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!

Biblia, Matei 6:22, 23

Deși sunt utile aici pe pământ, avuțiile pământești în realitate nu sunt atât de valoroase în comparație cu avuțiile din cer. Dacă nu sunt transformate în avuții cerești, ele se vor dovedi a fi total zadarnice în cele din urmă. Cei ce percep avuțiile pământești ca fiind mai prețioase decât avuțiile din cer greșesc, văd rău și sunt în întuneric, adică pe un teritoriu periculos, pe teritoriul celui rău.

Realitatea e că avuțiile cerești sunt cu adevărat valoroase. Acestea trebuiesc acumulate, pe acestea trebuie să ne concentrăm atenția. Cei ce văd corect realitatea despre avuțiile pământești și cele cerești, au discernământ și o percepție sănătoasă, au lumină, adică au claritate și înțelegere. Ei sunt în siguranță, aproape de Dătătorul luminii, aproape de Dumnezeu.

3. Importanța comorilor

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ține la unul și va nesocoti pe celălalt: Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.

Biblia, Matei 6:24

Dacă inima noastră e atașată de avuțiile de pe pământ și le percepem ca fiind mai valoroase decât avuțiile din cer, atunci ne vom investi tot timpul, energia, inteligența în a acumula și depozita cât mai multe avuții pe pământ. Pe acestea le vom pune pe primul loc în viața noastră, pe acestea le vom iubi.

Tot ce e pe primul loc în viața noastră este obiectul încrederii noastre, obiectul adorației noastre, obiectul slujirii noastre. În dorința de a acumula avuții pe pământ (uneori fără măcar să realizăm), ne îndepărtăm de Dumnezeul adevărat și începem să slujim până la epuizare, ca niște sclavi, un dumnezeu fals, dumnezeul bogățiilor materiale.

Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri.

Biblia, 1 Timotei 6: 9,10

Dumnezeul materialismului (Mamona) este un dumnezeu crud, nemilos care ne cere să sacrificăm pe altarul lui tot ce este de preț aici pe pământ: familie, prieteni, timp, sănătate, viața noastră întreagă. Promisiunea lui mincinoasă pentru sacrificiul pe care îl facem este fericirea.

Dar dacă studiem cu atenție viața reală vom vedea că dovezile ne arată o altă realitate. Știm cu toții poveștile deprimante ale bogaților lumii noastre care au crezut promisiunea lui Mamona și care s-au dat în slujba lui sacrificându-și familia, sănătatea, viața, sufletul în schimbul fericirii false promise de el.

Creatorul nostru ne-a făcut să fim ai Lui. Lipsa Lui din viața noastră este un gol imens care nu poate fi umplut de bogății materiale. Așa se face că sufletul omului nu e satisfăcut de bogățiile materiale, oricâte ar avea. Sufletul omului însetează după Dumnezeu, e înfometat după El. Doar El poate să ne sature sufletele cu adevărat.

Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!

Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?

Biblia, Psalmul 42:1, 2

David, omul după inima lui Dumnezeu, descrie într-o declarație concisă experiența de viață a celor care Îl slujesc pe Dumnezeu, a celor care se lasă conduși de El în călătoria lor pe acest pământ:

Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

Biblia, Psalmul 23: 1

Cei ce Îl fac pe Domnul Stăpânul lor, Domnul vieții lor, nu vor duce lipsă de nimic, chiar dacă ar fi să treacă prin valea umbrei morții.

Care e comoara din inima ta?

Oare putem, noi credincioșii, auzi ironia din vocea lui Isus când numește bogățiile pământești comori? Dar El spune ce este în inima oamenilor ca un ecou al vocii noastre interioare. Ne ajută să o auzim ca să procesăm prin rațiune ce spune ea. Oare auzim și înțelegem noi absurditatea acestui titlu pe care îl dăm lucrurilor pământești în inima noastră?

Poate că înțelegem cu mintea noastră că lucrurile pământești nu sunt comori oricât de mulți bani ar costa dar inima noastră refuză cu încăpățânare să simtă că așa e.

Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască? Eu, Domnul, cercetez inima…

Biblia, Ieremia 17: 9, 10

Domnul ne cercetează inima, știe ce este acolo. Știe ce iubim, ce prețuim, ce anume ne motivează. Care e comoara din inimile noastre?

Isus ne spune să acumulăm comori adevărate, comori în cer. Nu ne spune că trebuie să simțim că ar trebui să facem asta, doar să o facem adică să ne încredem în El suficient de mult să facem ceea ce ne poruncește.

Când facem ceea ce ne spune, mergând împotriva promisiunilor mincinoase ale lui Mamona, împotriva firii noastre și împotriva inimii noastre lacome pentru lucruri pământești, de fapt Domnul devine comoara noastră.

Ochii noștri orbiți de strălucirea mincinoasă a avuțiilor pământești pe care ne-am statornicit privirile și care au ajuns să ne acopere tot câmpul vizual, se focalizează acum mai departe, dincolo de ele, la ceea ce contează cu adevărat.

Când privim la Domnul cu atenție, cu încredere, lucrurile pământești se mută pe un alt plan, pe planul secundar sau mai departe, acolo unde le e locul de fapt, ca primul plan să fie ocupat de adevărata comoară. Să ne țintim privirile la acea comoară și să o urmărim cu tenacitate.

În predica de pe munte, Isus Hristos Îi învață pe ucenici și prin ei pe toți cei ce cred și se încred în El din toate timpurile care e legea Împărăției lui Dumnezeu. În primul rând ne învață cine sunt candidații potriviți pentru Împărăție. Apoi ne învață neprihănirea pe dinăuntru și pe dinafară pe care cetățenii Împărăției sunt chemați să o practice după ce au fost primiți în Împărăție, pentru a fi sare și lumină în lumea aflată în descompunere și în întuneric.

În continuare, Isus îi învață pe cetățenii Împărăției care sunt faptele neprihănite care sunt răsplătite de Dumnezeu dacă sunt făcute pentru a-L glorifica pe El și nu pentru a atrage slava oamenilor asupra lor. Acestea sunt: caritatea, rugăciunea și postul.

În acest context al răsplăților divine la care copiii lui Dumnezeu pot aspira și pe care le pot urmări în viața lor aici pe pământ, Domnul ne învață despre comorile cerești și cele pământești.

Cine poate strânge comori cerești

Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură.

Biblia, Matei capitolul 6 versetele 19, 20

În primul rând, uitându-ne la întreaga predică a lui Isus în ansamblu, observăm că există o progresie, o ordine a acțiunilor până putem începe să acumulăm comori cerești.

În primul rând, ca să putem acumula comori cerești, e nevoie să intrăm în Împărăția cerurilor, în împărăția spirituală pe care Isus Hristos a stabilit-o pe pământ și a făcut-o accesibilă tuturor. Singurul mod în care putem intra în împărăție e prin neprihănirea lui Isus Hristos pe care El o dă celor ce prin credință o primesc. Doar cei ce fac parte din Împărăție pot începe să achiziționeze comori cerești.

În al doilea rând, cei ce pot acumula comori cerești sunt cei ce practică prin puterea Duhului Sfânt și conduși de El, neprihănirea lăuntrică și un comportament neprihănit, așa cum ne învață Isus în legea Sa din predica de pe munte.

În al treilea rând suntem deja angajați în achiziționarea comorilor cerești când facem fapte neprihănite (caritatea, rugăciunea, postul) care îi aduc slavă lui Dumnezeu (și nu nouă). Faptele cu adevărat neprihănite sunt răsplătite de Dumnezeu, răsplăți care împreună formează comori în cer.

Copiii lui Dumnezeu sunt chemați să fie harnici și sârguincioși în acumularea comorilor cerești câtă vreme se află pe pământ.

strângeți-vă comori în cer

Comori în contrast

Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură.

Concentrându-ne acum pe porunca specifică a lui Isus în ce privește avuțiile, observăm că există un contrast mare între avuțiile de pe pământ și cele din cer.

Avuțiile pământești sunt fragile și ușor de pierdut, sunt perisabile și pot fi furate. Ele sunt temporare, sunt doar pentru aici pe pământ.

În schimb avuțiile cerești sunt veșnice, sunt durabile, nu pot fi pierdute, stricate sau furate.

Învățăm în Scripturi că deseori bogățiile pământești sunt o binecuvântare de la Dumnezeu. Mulți oameni care i-au fost credincioși lui Dumnezeu au fost niște oameni bogați. Iov, Avraam, Lot, Isaac, Iacov, Iosif, Solomon etc au avut bogății mari, un semn al binecuvântării lui Dumnezeu în viețile lor. Deci bogățiile pământești nu sunt o problemă, dar ele pot deveni o problemă.

Porunca lui Isus pentru cetățenii împărăției este să nu strângă adică să nu acumuleze, să nu își adune la un loc avuții pământești ca pe niște comori. Având în vedere că unele avuții pământești sunt perisabile (cum ar fi mâncarea și îmbrăcămintea) și altele sunt râvnite și vânate de hoți (bani, aur, argint, podoabe etc.) există riscul de a fi pierdute atunci când sunt depozitate la un loc.

Deși strângem averi pentru a nu le cheltui iresponsabil, simpla lor acumulare facilitează adesea tocmai risipa pe care încercăm să o evităm.

Porunca lui Isus e ca în loc să acumulăm avuții pământești, să strângem avuții cerești.

Cum putem să adunăm avuții cerești?

Bogații din biserica lui Timotei sunt îndemnați să fie bogați în fapte bune, să fie generoși și darnici cu avuțiile lor pământești.

Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții, așa ca să-și strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie ca să apuce adevărata viață.

Biblia, 1 Timotei 6: 18, 19

Așa cum am văzut și cu alte ocazii, dacă este practicată corect, caritatea, binefacerea, este o faptă răsplătită de Dumnezeu, o modalitate prin care putem deveni bogați în cer. Când dăruim săracilor din bogățiile materiale cu care suntem binecuvântați, aceste lucruri pământești devin bogății eterne pe numele nostru.

Așadar, putem să devenim cu adevărat bogați, transformându-ne avuțiile pământești în avuții eterne pe care le putem depozita în cer. Cerul este locul cel mai sigur în care putem să ne adunăm bogății, deoarece avuțiile eterne nu se vor strica și nu pot fi furate, ele sunt pe numele nostru pentru totdeauna.

Cine are milă de sărac împrumută pe Domnul, și El îi va răsplăti binefacerea.

Biblia, Proverbele 19:17

Indiferent că vizăm bogății materiale sau spirituale, efortul de acumulare presupune un consum imens de resurse. Ne investim, practic, întreaga ființă: timp, energie, entuziasm și imaginație.

Cu siguranță vrem ca timpul scurt pe care îl avem aici pe pământ și energia limitată de care dispunem să nu fie risipită în activități nerentabile și ineficiente. Vrem ca fiecare minut să fie bine folosit, fiecare picătură de energie să ne creeze cât mai multe beneficii.

Prin contrastul bogățiilor Domnul ne invită să alegem bine în ce ne investim energia, timpul, viața. Viața pe pământ e temporară, viața în cer e eternă.